Mă ningi cu fulgi încinşi de foc
Şi mă topeşti din loc în loc;
Ce eşti ? un vis ? sau eşti un joc?
Ori eşti zapadă nenoroc ?

Mă strânge-n chingi un cerc polar
Şi-un continent m-apasă iar,
Iar râurile-mi curg de jar
Înspre oceanul tău amar.

Mai ningi –odată cu zăpezi !
Apoi, colindă-mă ! să vezi
De câte ori m-ai troienit
În zori de zi , şi n-am murit …

T-eaş acoperi
toată cu flori,
aşa încât
să-ţi rămână afară
numai gura,
… ca o floare

Vom şti vreodată
săne exprimăm
vărsându-ne
printr-o lacrimă ?

Am desfăcut lumina în culori,
Am atârnat balada în viori
Și pentru asta m-am făcut arcuș
Pe drumul care merge spre urcuș

Am dăltuit un munte cu ciocanul
Și-n vârful lui am așezat oceanul;
Am răcorit căldura arsă-n foc
Am pus peste pământ, cerul, la loc

Am adunat din Univers risipa
Și-am vindecat cu ea , din nou, aripa
Am dezlegat din nori raza de soare
Și ea, și aripa , încep să zboare

Din mine-am adunat tot ce-am avut
Și mi le-am cuibărit într-un sărut
Ți l-am trimis când nu era strivit:
De ce mă retrăești ? De ce nu m-ai murit ?

Dacă fiecare lacrimă
poate fi o cascadă,
atunci, ochii tăi
cum vor mai privi
și cum vor putea să mă vadă ?

Dacă ficare cuvânt
stârnește un vânt
și toarnă tornade,
mai pot eu să cânt
în firave nade
din fluierul frânt ?

Dacă fiecare privire
ucide
pe drumul ce vine spre mine
atunci,
însoțitoarele de mire,
precum bocitoarele, livide,
zdrobi-vor acea lacrimă:
cascadă-murire

Dacă fiecare pas
se desprinde din mersul
‘nainte, ‘napoi
atunci ne-a rămas finit universul
și uite-l , cum plânge – ca versul-
și el între noi

Sunt mai bogat cu ultima-ți privire
Pe care mi-ai lăsat-o la plecare
Și care m-a adus din ierni polare
Atâta de aproape, de raza ta de soare

Sunt vindecat după acele șoapte
Că nu te duci fără promisiuni,
Că n-ai plecat definitiv în noapte
Și de atunci aștept din nou minuni

Sunt mai aproape de nemărginire
Acum, când mi-ai adus nemărginiri aproape.
Să nu-mi mai pleci nicicând din fericire !
Ca nu cumva să zboare iar fluturii de noapte

Atunci când mi-ai surpat și ultimul meu deal
Și când mi-ai eșuat corabia la mal,
Atuncea, trebuia să nu îți mai plătesc
Săgețile-ți ce-atât mă otrăvesc

Când am urcat îngenuncheat pe creastă
Floarea de colț tot așteptând să crească
M-am prea-aplecat în cumpăna vieții
Și prea mi-au năpădit printre tulipi , scaieții

Când așteptam pe drumul privirii către tine
Și ridicam zăgazuri din roiuri de albine
Când mă-nvățam, tăcut ,să mă aștept
Atunci , m-am întâlnit cu omul înțelept:

-De ce aștepți ceva ce nu mai vine ?
-De ce te-ai părăsit întâi pe tine ?
-De ce te amăgești atunci când ești ?
-De ce mai ești atunci când te-amăgești ?

-De ce plătești poverilor obida?
-De ce ai aripat din nou omida?
-De ce când ai plecat te uiți ‘napoi ?…
… Oprește-te ! și scaldă-te în ploi !

Cel mai frumos
vis
al unui vis
este acela,
ca într-o zi,
să se întrupească.

În fiecare veşnicie
am făcut
rondul de noapte
între
inimile noastre.
Cât de clar
mi-auzueam
cadenţa paşilor
în armonia
bătăilor
de inimi.

Vântul
fugărit
de furtună
mi-a bătut
gâfâind
în uşă,
căutând
adăpost.
Deja
mi-am făcut
ordine
înlăuntru;
şi nu am loc
de răscolit
iluzii

« Postari mai noi — Postari mai vechi »