Peste cerul
senin
al vieţii mele
a trecut
umbra ta
înnorându-mă.

Dacă vei ploua
rădăcinile mele
se vor adăpa
din izvorul
norilor tăi
de lacrimi.

În nopţile de iarnă
când
nu mai pot să dorm
eu mut ninsoarea
la geamul tău
să-ţi spună
colindele mele
de dor.
Aprinde lampa iubito
de dragul lor.

N-ai cum să pleci,
pentru că
mâinile mele
s-au făcut nod
în jurul tău.

Lasă-mă, iubito,
pentru eternitatea de mâine
să te îmbrac doar eu;
tu
nu trebuie decât
să fii
cea mai frumoasă

Te-oi acoperi cu
privirea voluptoasă
sub care să încapă
doar trupul tău

Palmele mele
să-ţi încorseteze
pieptul
pe măsura
răsuflărilor sacadate

Te voi încălţa
cu săruturi
nestrivite sub tălpi

Te voi acoperi
cu haine noi
de gând

Mărgelele vor avea
formă de gură
iar în urechi
îţi voi pune
cerceii
de şoapte

Ochii
ţi-i voi închide
cu răsuflarea

În păr
îţi voi agăţa
cerul întreg
şi celălalt cer
numai al nostru

Conturul de buze
ţi-l voi aranja
sub formă
de sărut
Apoi
te voi aşeza
în faţa oglinzii
sufletului

Tu,
nu trebuie, iubito,
decât să
exişti

Peste dragostea noastră
fierbinte
a venit un îngheţ
şi a nins
cu cuvinte
Viscolul le-a troienit
în poarta
sufletelor noastre
iar noi
ne-am ghemuit
fiecare
lângă un foc
al aducerii aminte

Doar tălpile noastre
goale
ar mai putea
topi
zăpada de cuvinte
înseninând calea
întoarcerii
înspre miază-zi

Voi fi din nou
un mal
tu, celălalt ;
iar între noi
valul
când liniştit
când înalt
al dragostei

Am depăşit
hotarul
fiinţei tale
şi m-a-npresurat
exilul …

Focul
dansa
în chiar mijlocul
cuibului de lemne,
despletindu-se
şi împletindu-se
mereu.

Din când
în când
pălmuia cerul,
până când,
fantoma unui nor
l-a plouat,
murindu-l.

Dacă ai fi
o mare
aşezată undeva
mai sus
de izvorul meu,
mi-aş întoarce
apele
să urce muntele.

Oare
ţi-ai trimite
valul la mal
să mă caute ?

Eu cred că sărutul

e partea materială

a sufletului…

În el încape

Lumea

şi tot restul ei

Eu spun că
femeia şi marea
sunt gemene;
şi una şi alta
pot să-ţi alunece
ori să-ţi vuiască
prin vene
şi să te
întunece.

Femeia
ca şi marea
te pot ademeni
şi duce în ispite
şi una şi alta
au fructe oprite.

Oare pe malul mării
nu te odihneşti
ca pe braţul iubitei
atunci când oboseşti?

Uneori,
femeia şi marea-s
senine
până la linişti
aproape depline;
Alteori,
amândouă
devin învolburate,
înnourate,
până aproape de moarte.

Şi cum se aseamănă
o ploaie pe mare
cu o femeie
ce-şi piaptănă
părul
fuioare.
Iar valurile mării
când erup
sunt sâni
de femeie
ce dau aproape
să iasă din trup.

Când liniştea
-aproape să cadă în mare-
te-apasă tăcută
e ca şi cum
ai sta langă
o femeie
întunecată
şi mută.

Oare, Soarele,
când iese din mare
nu seamănă
cu râsul superb
al fetei fecioare?

Iar Luna
cand poartă
deasupra mării
cununa de stele
aduce leit
cu fata
din visuri rebele.

În fiorduri
când marea
se culcă
împăcată
e ca şi femeia
în braţele iubitului
culcată.

Amurgul,
când pune
cearceaful cel roşu
pe mare,
un soare
nud
începe
ritualul
de împreunare.

Şi după dăruire
în voluptate dulce
marea,
ca şi femeia ,
se roagă ,
apoi se-ntinde
– la căpătâi cu malul –
să se culce.

Când,
ucigaşă,
marea
îngroapă corabii
nu-i ca şi femeia
ce-ţi trece prin trup
o mie de săbii ?

Când marea
albastră
se-ntinde la Soare
să se usuce
E ca şi femeia
ce-ndeamnă ,în taină,
a o seduce.

Furtuna
când face să urle
o mare nebună
E ca şi femeia
când poate să fie
furtună.

Când valurile,
către ţărm
abia se târăsc
îngheţate
Seamănă leit
cu femeia iubită
pe patul de moarte.

Când marea,
cu grijă
işi poartă
din valuri
în valuri
vaporul
E ca şi femeia
ce-şi
leagănă-n braţe
odorul.

Şi vara,
Când marea
adună noroade
la ea
E ca şi când
femeia iubită
te-ar trăda.

Când râul
sărută
intrarea în mare
E ca şi cum
ţi-ai săruta
iubita pe picioare.

Când valul
din mare
adulmecă trupul
femeii-fecioare,
Eu însumi
în val m-aş preface
şi m-aş vărsa
în mare.

Pe mare,
când vapoarele
se pierd în larg,
E ca despărţirea
femeii
de omul ei drag.

Când te-mpresoară
marea
şi dă să te-nghită
Nu-i însăşi femeia
făcută ispită ?

Lăptoasele neguri
pe mare stăpâne
aduc cu
tristeţea
femeii bătrâne.

Când marea
o-nfaşă în
noapte
o smoală vâscoasă
E ca şi femeia
când pleacă
departe de casă.

Când marea
aduce vapoare
şi oameni
acasă
E ca o femeie
aproape mireasă.

Eu spun că
femeia şi marea
sunt gemene;
şi una şi alta
pot zdrobi
o stâncă
sau o inimă
chiar dacă ar fi
de cremene.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »