Suntem un popor care-și zice creștin
dar nu ne-am făcut
din legea lui Dumnezeu constituție;
am fost binecuvântați cu o țară unică
și facem din ea o pârloagă
după fiecare curbură de doagă
pe care o numim revoluție.

Suntem așezați pe bogățiile ei
dar peste noi se așează străini
și venetici și măști de strigoi
și ne trezim dezbrăcați
și bolnavi și goi.

Ne vindem pe nimic și apoi ne tânguim
că nu ne mai avem,
că suntem prizonieri;
ne-am spart busolele,
nu mai avem direcții,
ne învârtim besmetic în intersecții.

Ne doare până și sănătatea,
că e goală,
ne punem în cuști libertatea,
ca o boală;
suntem un popor care vorbește, vorbește,
tușește vorbind pe muțește.

Ne-am împrăștiat în lume bolnavi,
ca să murim,
ne-am devenit nouă înșine străini;
ne agățăm din când în când de clopote
cât să nu dea neputința în clocote.

Suntem un popor, sau: suntem un popor?
aproape că nici nu mai știm;
ar trebui să mergem la școală,
ar trebui să iubim;
ar trebui să ne rugăm
înainte să ne terminăm.

În adâncul ființei omenești
Sunt țesute vise, nădejdi și povești,
Este semănat gând de veșnicie
Din ziua în care Hristos o să “vie”.

În această taină, botezată om,
Este socotit atom cu atom,
Nici un nanogând nu e fără rost
Rămâne amprentă în tot ce a fost.

Suntem meteori peste cerul nopții,
Mai mult, mai puțin, strălucim cu toții;
Are Dumnezeu cu omul un gând:
Să-l facă făclie, veșnic luminând

Să golească toată țărână din el,
Să îi dea un nume în Emanuel,
Iubire să-i toarne prin al Său Duh Sfânt,
Să îl mute-n cer de pe-acest pământ.

Fluturii au colindat florile
și au fost răsplătiți cu parfum,
norii își povestesc stelelor visele
după plapuma lor de fum.

Vântul urcă și coboară din pomi
pe niște scări de frunze,
sărutul închide și deschide cetăți
cu lacăt și cheie de buze.

Păsările stăpânesc văzduhul și cerul
-ai zice- pe drept și în tihnă
și totuși închiriază pământul
stropit cu popas de odihnă.

În abisul mărilor și oceanelor
peștii se hrănesc unii cu alții;
în atomii ocupați de lumină
se mută infinitul cu spații.

Pe drumuri drepte și paralele
cu sensuri în orice direcții
se adună în coșuri recoltă de stele
cu care zidim intersecții.

NORMALITĂȚI

Normalul din anormal
va deveni obișnuință;
anormalul din normal
va deveni viciu

Anormalul din anormal
va ajunge normal,
iar normalul din normal
nu va deveni nimic

Îndrăgostit de vioară,
scipcarul respira prin arcuș,
își odihnea sufletul pe strune,
și din armonii
storcea esențe de lacrimi.

A cucerit lumea cu har
și binecuvântare,
a despietrit inimi
și a golit oceane amare,
el, scripcarul anonim și sublim.

Un vrăjmaș i-a rupt o strună
dar el a continuat să cânte;
i-a mai rupt una
și el continua pe celelalte două
să le strunească
să se dăruiască,
apoi a rămas cu o singură strună
și el le-a înlocuit cu inima sa.

La urmă i-a rupt și ultima strună
și atunci
scripcarul n-a încetat
să cânte la lacrimă;

Ridicată în picioare
lumea aplauda
și, deodată, a început să cânte
și ea împreună cu el
la lacrimile ei,
pe armonii pereche.

Au fost și vrăjmașii la concert
și, rușinați,
n-veau pe unde se ascunde
căci inima cântecului
era lumină peste tot.

Bătrâni cu durere de spate
Fac pacte pe patul de moarte
Să-și poarte tăcut suferința,
Să-și plângă în ei neputința.

Privind împrejur nu-i găsesc
Pe cei care spun că-i iubesc
Atunci, apucați de un dor,
Vorbesc doar cu pozele lor.

Se duc clătinat către poartă
Privind spre o zare deșartă
Apoi se întorc aplecați
Mai singuri, mai goi, mai uscați.

Se pun în genunchi și se roagă
Viața să poată să-și tragă,
Își numără bruma de bani,
Averea de oameni sărmani.

Dar oare le-ajung să-i îngroape?
Că vin de așa de departe…
…………………………………………
Pe masă găsesc o scrisoare:
“Nu plângeți, că moartea nu doare.”

Din Cuvântul care a fost la început
se nasc urmași de cuvinte;
fără ei vorbirea ar fi muțenie
și literele ar ajunge orfane,

împrăștiate fără sens
printre urmașii de oameni,
și ei orfani ai tăcerii.

Dacă vrei să vezi sufletul unui om
privește-l în ochi
prin lacrima care citește
povestea vieții lui.

Dacă e gol, așteaptă,
se va umple cu celelalte pagini
de lacrimi
și va fi un izvor.

Niște slove vechi,
în haine ponosite,
rostesc ceva despre patrie,
despre eroi, despre nație,
despre dreptate și adevăr
despre țăran și plugar;

arată către fruntarii
și veghetorii lor,
bàrem că aproape le-am pierdut;
oare ne “trebe” tălmaci
să pricepem unde am ajuns
și cât am tăcut?

eu cred că în lumea asta pestriță
ar trebui să scriem din nou cu toc și peniță,
cu cerneală școlară, din călimară,
la lumină de lampă, lângă soba cu jar,
slovele uitate din abecedar.

La ce să potcovești fluturii
doar pentru că stăpânesc
câmpiile
împreună cu hergheliile?

Nu-i așa că ar lăsa amprente
în aer,
între floare și floare
deșirând din caier
stele căzătoare?

« Postari mai noi — Postari mai vechi »