Niște flori și-au schimbat petalele
pe aripi de fluturi;

venise vremea să zboare
către soare
cu scrisori de mulțumire
că s-a oprit la ele
la orele deschise de desen
și iubiri paralele.

Viețile noastre încastrate
în forme pătrate
se mărginesc la nord cu iarna,
cea cu geamuri înghețate,
dincolo și dincoace de care
fac semne de zbor
păsări călătoare.

Pe latura de sud va fi vară
aproape o zi și o seară;
prin ușile ei descuiate
cad fructe rotunde
și fructe pătrate.

Pe latura de est se intră în lume
plângând, înfășați în scutece moi,
ne însoțesc busole și un nume,
ca mai apoi,
s-ajungem pe latura de vest a pătratului,
la fel de singuri și la fel de goi.

Acolo sunt porți de ieșire
în cealaltă dimensiune,
dincolo de care așteaptă un Mire
Mireasa să vină să-I bucure casa.

În rest, în aria pătratului,
toate sunt trecătoare:
între munte și mare,
între bogat și sărac,
între noapte și zi,
între an și an,
între nor și ocean,
între mine și tine
între ziua ce trece
și ziua ce vine.

Cu toate se scurg în jgheab de arsură,
prin albii cu tiv aurit,
prin albii cu margini de zgură;
tu, omule, cum și cât ai trăit?
prinzi formă de ce și cum ai iubit
iar restul e mal cu ruptură.

Când vine vremea căderii,
frunzele alunecă printre
porți de lemn,
si-la-bi-sind poeme
despre curgerea timpului;

după ultimul vers,
pe un pat pastelat,
vântul le întoarce
de pe o parte pe alta,
le face respirație
gură la gură,
cu ultimul sărut de adio,
ca o semnătură.

Pământule,
îți cer o părticică din tine
să o pun în căușul inimii
unde, sădind o floare,
să o ud cu lacrimile mele
de sărbătoare

în petalele ei ne vom oglindi
tu și eu,
ținându-ne de mână,
căci, nu-i așa, pământule,
noi doi suntem din aceeași țărână.

Copacii se pot îmbolnăvi,
se pot usca și pot muri,
dar nu se pun în genunchi
niciodată.

Copacii au genunchii în pământ;
acolo se roagă
pentru frunze și păduri,
pentru păsări și adăpostul lor,
pentru tine, omule muritor.

Când sunt tăiați copacii rari
vor da lăstari ca un blestem
și prorocesc celor ce-i taie
pedepse mari și cruci de lemn.

Câte lacrimi vor mai curge
Deghizate-n stropi de ploi?
Norii nu încap sub pleoape,
Sacii inimii li-s goi.

Câte lacrimi numărate
Pot oceanele să-ncapă?
Care pluguri răzvrătire
Încă trag brazde pe apă?

Câte lacrimi spintecate
Mai ajung la operații?
Doamne, inimile noastre
Lasă-le în recreații.

Câte lacrimi înghețate
Au izvoarele la “poluri”?
Doamne, inimile noastre,
Adă-le-napoi, în stoluri.

Acuma că au venit ploile
să iasă pe imașuri oile,
să se vestească grânelor
despre povestea pâinilor.

Albiile să se pregătească
de apă învolburată,
firul de iarbă inert
să-și pună cămașa la fiert.

Ariile să-și astupe cariile,
mările să-și curețe nările
iar mustul din via pământului
să arendeze cramele timpului.

Între malurile râului meu
să arcuiască un pod curcubeu
cu grinzi din memorii uitate
că norii se dau la o parte.

Să nu uiți tu omule-a pune
în inima ta rugăciune:
” O, Doamne, prin ploi strecurate
slăvit fii în tot și în toate!”

Niște nori și-au cioplit porți
pentru ape;
apoi
s-au îmbrăcat în rochii de ploi,
cu gând să se mărite pe pământ
cu firul de iarbă
și cu noi.

Să-ți faci din vânt trăsuri și cai
Cu care să călătorești
Prin florile din luna mai
Când basmul deapănă povești.

Să-ți faci din nori acoperiș,
Să-l poleiești cu solzi de soare,
Pe malul apei cu prundiș
Să chemi la adăpat izvoare.

Cu cetinile de la brazi
Cărarea lunii o-nverzește,
Fă-ți păsările camarazi
Și scaldă-te în iaz cu pește.

Pe coapsa stâncii nemișcate
Te suie-n fiecare zi
Cu sac de gânduri împăcate
Și Dumnezeu te va primi.

Din arcul razelor de soare
Îți fă săgeți cu stea în frunte,
Cu tabla legii-n cingătoare
Cobori ca Moise de pe munte.

De vei găsi alți dumnezei
Cărora neamul tău se-nchină
Le sfarmă chipul de viței
Și-n țara ta va fi lumină.

Niște oameni și-au deschis sufletul
și a întrat Hristos
să cineze cu ei
și apoi să se roage în Ghetsimani
când poarta cerului era deschisă.

Am fost acolo și eu
și L-am văzut pe Dumnezeu;
în prima zi după sabat
am înviat.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »