Dacă de țara asta vă e drag
Oare-i visați culorile din steag?
Lăsatu-ia-ți viața să vă doară
De când era și pruncă, și fecioară?

Trudita-ți voi a-i pune cărămidă
Când glezna-i sângera de sub obidă?
Cititu-ia-ți istoria cu sânge?
I-ați adunat voi lacrima ce plânge?

Ia-ți fost vreodată paznici la fruntarii?
Ați scuturat cămașa ei de carii?
Când a făcut apel de numărare
Purtatu-ia-ți voi ranița-n spinare?

Și în tranșee reci și noroiase
I-ați ascuțit măselele de coase?
Ați pus voi steagul ei pe metereze
Ca Dumnezeu să nu o însereze?

Lasatu-i-ați părinte să vă fie
Când vă hrănea cu pâinea de sub glie?
Iar când ghețarii i s-au destupat
Ați împărțit cu ea același pat?

Dacă din toate astea n-ați făcut nimic
Mă rog lui Dumnezeu, și vă ridic
Din iazul de pucioasă și de foc:
“Le pune, Doamne, inima la loc!”

Cine a zis că ramurile
nu sunt portativ,
a greșit;

pe ele își desfac mugurii
notele de trecere în note de flori
și note de frunze
în care să cânte adierea de vânt
de pe buze

până și ploile repetă solfegii
pe trupuri de ramuri
cu cămăși întinse la soare
lângă aripi de păsări
cântătoare

și apoi, când toamna
își ocupă locul
în primele rânduri
începe concertul de arome
cu miez de fructe, zemos,
în vreme ce Dirijorul
privește la mine,
spectatorul de jos.

Din aceeași materie cu tine,
pământule,
vremelnicia mă sperie
când dă și-și scutură
broboade de gheață
pe flamura steagului
înmuiat în viață.

Din aceeași materie cu a vântului
atomii legați de respirația cuvântului
nu-i chip să îi vezi cu ochii-nserării
când varsă frisoane pe șira spinării.

În aceeași materie cu tăcerea
floarea-nțelepciunii își spovedește mierea
lăsând nebuniei vacarmul de țipete
să-și stoarcă sudoarea în albii de scripete.

Din aceeași materie cu materia
a fost întocmită și inima;
în cele patru camere ale ei, încăpătoare,
se țin cursuri de viață nemuritoare.

Din aceeași materie cu tainele cerului
a trimis Dumnezeu Cuvântul Adevărului
să elibereze trupul ocupat de pământ
prin trup răstignit și-nviat din mormânt.

E așa de trist să nu ai
cui spune: “dragă patrie”,
că nu știi cui și-a amanetat
și vândut pământurile,
nu-i recunoști roua și vânturile;

În șorțul ei se trag la sorți
stăpânii peste inimă
și călâii lupi
îmbrăcați în blană de oi;
se batjocoresc și se pierd la zaruri
visele unei nații inocente
și absente.

Ai vrea cuiva să-i spui: “mamă țară”,
dar ai gura amară
de când te-a lăsat în orfelinat,
ai cuvinte lipsă,
îngropate într-un con de eclipsă.

Buzele tale curate
n-au fost sărutate, încă,
dar au fost robite și strivite
sub piatră de stâncă;
într-o așteptare peren-nefirească,
așteaptă cuvânt, să vorbească.

Până când inima de piatră
ți se schimbă,
pe ce nume să te strig, patrie,
și în care limbă?

Țara mea descusută și descălțată:
te-ai așezat obosită
într-o intersecție
fără direcție,
picior peste picior, a neumblare,
cumva,
ca Gânditorul de la Hamangia;

părea că gândești profund
a viitor și a trecut
până când ți-ai lăsat o mână jos,
cu palma răsfirată,
în semn de cerșetoare
…drogată și beată

de ce să rămâi o statuie
fixată pe soclu în cuie?
îți smulge din cord hibernarea,
îndreaptă-ți mireasă spinarea,
îți leapădă haina căruntă
și vino la propria-ți nuntă!

Încremenit între gheață și foc,
de-o parte tot lavă, de cealaltă, ger,
el, omul, scobit între viață și troc
își zgârie aerul cu resturi de cer.

Încremenit între franjuri de umbre,
cu drumuri desculțe-n picioare,
el, omul, învață să umble
în ultima rază de soare.

Încremenit între el și-ntre el,
el, omul, absentul peren,
planton între cer și rastel
mai prinde-va ultimul tren?

Dacă pe aceeași coală de hârtie
se trage la xerox, pe o parte,
certificatul de naștere
iar pe cealaltă parte
certificatul de deces,
întreb:

“Ce este între cele două certificate?”
căci nu îndrăznesc să întreb:
“Cine?”

Cum să nu răsară
soarele de vară
dinspre orizont
venit de pe front

Soarele de iarnă
cu aceeași carmă
vine să ne vadă
semănând zăpadă.

Tot în răsărit
iese la plivit
lucrătoru-n arii
să omoare carii.

Soarele și luna,
netezind furtuna
se-nțeleg la masă
să iasă la coasă

C-au dat buruieni
să răstoarne vremi
roase-n rădăcină
cu dinți de neghină.

Se va coace grâul
destrămând desfrâul
iar pâinea pe masă
va nunti mireasă.

Oare de ce norii trebuie sparți
cu fulgere
și speriați cu tunete
când ei nu-s decât
pleoape de abur
și smocuri de fum?

Oare în laboratoarele lor
nu s-ar pregăti ploaia
ca lacrimile tăcute
în cele ale ochilor?
Și după una și după alta
se răcorește inima
din pieptul aceleeași țărâne.

Nu, timpul nu ne este datornic,
nici n-am făcut împrumuturi
fără dobândă,
ne-am așezat noi împotriva
acelor de ceasornic,
executorii siliți ne pândesc să ne vândă.

Ne aruncăm ancorele în adâncuri de ape
poate ajung să agațe pământul,
dar ce adâncimi mai pot să ne scape
când prea am stârnit furtuna și vântul?

Și nu îndrăznim să tragem la mal
când arde furtuna cu trosnet de ger,
înotăm în amonte, cădem în aval
cât nu ne-ancorăm țărâna în cer.

Nu ar trebui să datorăm nimănui nimic,
suntem pe pământ doar în trecere,
zăbovim în țărână cât un bob într-un spic
apoi ne-aplecăm sub gură de secere.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »