Șireturile ne-au ajuns obezi
Căci ne-au legat picioarele-n butuci;
Nu se citește”Capra cu trei iezi”,
Copiii-au devenit instant adulți.

Se mai pitesc doar umbre prin cotloane,
Șotronul se ascunde sub noroi;
De unde năpădesc așa cicloane?
Unde e jocul pruncilor din noi?

Poate atârnă balansat în stele,
Poate așteaptă alte generații;
Mi-e dor să-i cânt copilăriei mele
Dar trăim alte timpuri, alte spații.

Fii astăzi, lume, invitata mea.
Te chem să vii la mine la cafea;
Am milioane de-ntrebări în minte
Dar oare pentru toate am cuvinte?

Dă-mi un răspuns, te-ntreb despre trecut:
“Ce nume ai primit când te-ai născut”?
Nu zici nimic și ne apucă neaua…
Privești în gol… ți s-a răcit cafeaua…

Te-aș întreba ce faci în viitor
Dar timpul tău e-așa de trecător
Abia-a venit că s-a și dus deja,
De ce ai prins în el și viața mea?

Ce fac cu milioanele de gânduri?
Tu taci și te închizi în patru scânduri;
La tot ce-ntreb mereu, mereu, mereu,
Îmi va răspunde numai Dumnezeu.

Dacă viața e așa de scurtă,
omule,
de ce să trăiești
în afara ei?

Dacă fiecare drum ajunge la un capăt
de ce să îi urmezi numai sfârșitul?

Când florile cheamă anotimpurile
răspunde, omule,
când ești strigat
pe nume de anotimp.

Nu întunericul orbește ochii
ci ochii care nu străpung întunericul
ajung orbiți de nevedere.

Vapoarele în termen redus
măsoară distanța
până la pământ
pe verticală.

Trăind în prezentul continuu
trecutul și viitorul
înconjoară clipa
care ne are.

Înainte de a încinge penelul
în curcubeu,
pictânu-ți vina,
tu, omule,
întreabă lumina.

Vântul e sămânța îngropată
la picior de furtună
când, după ultima lopată,
se-aude cum tună.

Nici ramurile nici rădăcinile
nu sunt schelete de copac,
câtă vreme se acoperă
cu plapumă de pământ
și carne de frunze
și doină de vânt.

Cerul e acea foaie de hârtie
pe care fulgerele schițează crochiuri
lăsând loc picăturilor de ploaie
să deseneze pe pământ
plante și flori și culori
și urme de schiuri.

Vasele de sânge sunt jgheaburi
prin care viața se scurge
purtând dinspre inimă fiori
cu amprente de om și viori.

În groapa în care întunericul se îngroapă
lumina își face rădăcină
și tulpină
iar lumea își face răsad de grădină.

Îndrăznind a urca trepte de curcubeu
omul se apropie de Dumnezeu;
El e întotdeauna acasă,
ne așteaptă cu pâinea și vinul pe masă.

De ce ți-s picioarele reci
Când nu poți pâraie să treci?
Plătit-au tributul tot anul
Că nu au trecut Iordanul?

De ce ți-s mâinile reci
Când mesteci în troaca de terci?
Ce pribegii te țin de nu te întorci
Și mai rămâi la roșcove și porci?

De ce vă răcesc buzele oameni buni?
Nu au uitat cumva a spune rugăciuni?
De ce privirea vă îngheață în iarnă
Când primăvara sună din goarnă?

Dar cum să mai facă ea, inima, față
Când sângele-i sloiuri de gheață?
Mai poate împinge prin vene ghețarii
Când plină-i de gropi și de carii?

În lutul abia frământat
Ce iarnă polară-a întrat?
Desfaceți la ușă zăvorul
Să-l prindă-n căldură cuptorul!

Pe cer să se curețe norii
Când aripi îtindu-și condorii,
În raze de soare prea ninse
Sughită iar focuri aprinse!

În albii curate și sfinte
Viața ni-i lavă fiebinte;
Să nu mai îngheți niciodată!
Să nu te mai lași cumpărată!

S-a vândut pământul
pe un colț sterp de univers
și pentru că nu se putea cântări
s-a dat pe nimic și ceva rest
în stele căzătoare.

Și lacrima, ca apa din oceane,
Lovește-n stânci cu valuri de ciocane
Și scormone în adâncimi
După izvoare de fântâni.

Stoarce din inimi împietrite
Izvor ca apele sfințite
Și-n albia care urmează
Și lacrimile lăcrimează.

Trecând de ocnele de sare
Își poartă lacrima-n spinare
Povara ei în care este
Întotdeauna o poveste.

E lacrima un foc arzând
Ce ia pădurile la rând
Ca un protest la defrișări
De suflete-necate-n mări.

În poala ei își face loc
Un cuib de dor și-un cuib de foc
Căci sărbătorile aprind
La geam de lacrimă, colind.

Iar când se duc colindătorii
Și lacrima, la fel ca norii,
Își varsă stropii la uscat
Peste pământul însetat.

Povestea lacrimii nu este
Numai un basm sau o poveste;
Ca păsările într-un stol
E plinătatea dintr-un gol.

Și mai e zbor înaripat
De ochii ce au lăcrimat
Ce după ultimul suspin
Umple tot cerul cu senin.

S-a descusut infinitul de tiv,
Ai zice, fără niciun motiv,
Își frământă din bulgări greoi
Pământul din nou și ceruri mai noi.

Tot ce a fost vechi a trecut
E vreme de nou început;
Cuprinde alt tiv un alt infinit
Când viața începe și n-are sfârșit.

Am rămas fără timp
pentru că nu băgăm în seamă veșnicia
cu care ne învecinăm jur împrejur;
ne-a mai rămas perena
zi de azi.

Ce faci tu cu ea?
ce fac eu cu ea?
dar cu cea de ieri ce am făcut
de am rămas fără timp?

Da am rămas fără timp
fără gând și-anotimp,
între floare și ghimp
între-abis și Olimp.

Dar scrutând infinitul
înțelegem, sfârșitul,
nu e capăt de drum
câtă vreme viața
nu-i cenușă și fum.

A devenit pământul incandescent,
Zăpezile tușesc cu gheață și accent;
Marginile florilor se decolorează,
Îngerii viselor dormitează.

Ciutura, ba se ridică, ba se apleacă,
Scobind în adânc după apă seacă;
Se încolonează păsările migratoare,
Închiriază aripi necăzătoare.

Peste păduri au căzut bulgări de rugină,
Lupii se așează cu mieii la cină;
Meniul secetei e cuptorul încins,
Lampa de pe lună aproape s-a stins.

Furtuni violente suflă-n lumânări
Iadul cu păcate trage lumi pe nări;
Arcele lui Noe n-au uitat să-noate,
Vâslașii se roagă pe genunchi și coate.

În astfel de vremuri ce e de făcut?
Prin clepsidră timpul a trecut demult…
Am încredințarea că vine Mesia
Să ne-aducă pacea și-n ea veșnicia.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »