Ne-ați tras pe roți și prin noroi
Dar ne-am unit a fi stăpâni
Cu stânca munților din noi
Și cu granitul din români.

Pe pruncii noștri i-ați vândut,
Ați împroșcat cu pietre-n sfinți
Și granițele le-ați pierdut
Pentru lucirea din arginți.

Puneți poveri peste poveri
Peste un neam și peste țară
Voi, putrezilor de averi
Când țara mea trage să moară.

Îi vreți hamali pe cei curați
Sunteți avizi, nesățioși,
Hapsâni, nedrepți și îmbuibați
Pozați în sfinți și credincioși.

Ne-ați dus în față la pilați,
Ne-ați umilit în chip hidos,
Chiar ne-am lăsat crucificați
Dar, doar de dragul lui Hristos.

Ne-ați rupt pământul în bucăți
Și ni l-ați stors până la oase,
Dar vine vremea pentru plăți;
…Vorbesc de broaștele râioase.

De-ar fi veșnicia de-o seamă cu noi
ne-am juca împreună
precum pruncii cu copilăria
și vântul cu frunzele,
de-a v-ați ascunselea.

Când ne-am găsi unul pe celălalt
am rămâne împreună
de dragul eternității.

Există bucurie în durere?
În întuneric poate fi vedere?
Se poate despleti lumina în culori?
Încape seceta în pântece de nor?

Se pot culege flori dintre grămezi de spini?
Cum, fii unei patrii, ajung ai fi străini?
În ce fel de direcții sunt vectorii plecării?
În care întersecții tânjesc robii răbdării?

În poala boreală a galaxiei mele
Cine mă împrumută cu pungă pentru stele?
Cum se golesc oceane cu valuri în lighean?
De ce se vinde ploaia pe sarea din ocean?

Spre ce destinații curg fluturi migratori?
Cum de ajung hulubii înlocuiți de ciori?
Cine hrănește foamea cu oase și schelet?
De ce plătiți cuvinte să-l vindeți pe poet?

De ce după cuvinte pun semne de-ntrebare?…
O! Nu sunt niște semne, e lacrima ce doare.
E semnul de peniță cu picur de cerneală,
Apune lumea, iată, pe pat de oboseală.

Cât am furat din univers
de a rămas doar infinit?
în ce găoace și-n ce vers
l-am pus răbdarea la dospit?

Ce am furat pământului
afară numai de o groapă?
ne doare coasta vântului
cât zorii zilei nu se crapă.

Cum de furăm tot de la hoți
chiar meseria de-a fi hoț
și măcinăm licheni sub roți
apoi îi punem în negoț?

Și cât și ce, de ce și cum
săpăm tranșee stând la pândă,
și toarcem caiere de fum?
…ne fură hoții să ne vândă.

Într-o țară căpușată și fără direcție
E nevoie, urgent, de dezinsecție,
E nevoie acută de deparazitare
Din creștetul capului până la picioare.

Ar trebui sângele dus la analize:
Globulele roșii nu mai au balize;
Tegumentele ridate și ofilite
Au fost invadate de limfocite.

Parcă viața i-a căzut în dezacord
Cu bătăile neregulate de cord;
Mereu încordate și sub presiune
Arterele toate zvâcnesc tensiune.

Îți cumperi rețete și hap după hap
Dar nu îți mai trece durerea de cap;
Te-nvârți giratoriu din criză în criză
Și zilnic îți faci dializă.

Cu fiecare puseu de inflație
Te abandonezi pentru operație,
I-aștepți pe nedoctori să “vie”
Să-ți pună perfuzii cu anestezie.

Chirurgi-măcelari ascut bisturiu,
Cioplesc trup inert, din lemn de sicriu;
Dar închid operația, ca paranteza,
Căci au uitat să îți facă anamneza.

Suntem repetenți la timp și la timpuri,
Le-aducem târâș din import,
Vărsăm nori uscați peste câmpuri
Și suflete dăm la export.

Împingem cu forța apusuri în mare
Și vindem cerneluri furate;
Pigmenți transpirați de culoare
Vopsesc amintiri dezbrăcate.

Pontoane străpunse de săbii,
Vând porturi ajunse-n nevoie,
Scufundă convoi de corăbii
Cioplite din arca lui Noe.

În arcă trecurăm și noi
Potopul ce da să ne-nghită
Dar iată-ne singuri și goi
Cerșind după coaja de pită.

Suntem repetenți la prezență
Și primii suntem la absențe,
Mereu, în spital de urgență,
Bolim peste paturi de zdrențe.

Voi, oamenilor, purtați o coroană
și vă spuneți regi,
noi avem fiecare coroana lui
și nu suntem decât niște copaci
verticali și întregi.

Voi, ființe bipede, alergați fără încetare
între libertate și închisoare
și ajungeți la capătul vieții
înainte de zorii dimineții.

E drept că nu avem picioare,
dar ne trăim din rădăcini hrănitoare,
e adevărat că nu avem
brațe nici degete, nici buze,
dar cântăm cu ramurile
pe pianul de frunze.

Noi am ales statornicia și nu vremelnicia,
suntem contemporani cu voi peste generații
și voi ne numiți păduri și plantații.

În verile fierbinți vă ascundeți de soare
sub mângâierea noastră de răcoare:
până la urmă, voi oamenii,
înfrigurați și goi
în inima iernii vă încălziți cu noi.

La vremea când pe ultimul drum vă veți duce
ne-alegeți să vă fim la căpătâi o cruce;
mai mult: când te-mbraci în humus neviu
m-alegi adăpost, tu lut, eu sicriu.

Ca nu cumva să rămân dator,
în mijloc de ogor,
miezului de pâine,
m-am deprins ca în fiecare zi
să mă culc mâine.

Podul peste inima nopții
l-am făcut urcuș de arcuș
îndemnându-mi visele să doinească
baladă cerească.

Dacă poți citi în cenușă
amintiri despre foc,
e semn că ai ars împreună cu el,
mistuind hățișuri și smârc și deșert,
prefăcânu-le în pulbere,
în a cărei cărți
deslușești istoria purificării.

Rană,
mă cercetezi de sub bandajul tău
și mă plângi
că sunt mai rănit decât tine.

Te-am luat cu împrumut
și tu, rană, m-ai durut;
dacă și eu te-aș durea
nu ți-aș face viață grea?

Dar nu-mi fac iluzii,
aștept sub perfuzii calmante
vieți în infuzii,
și ceaiuri de plante.

Apoi, înveliți de umbre, cu noapte,
vom adormi
sub cearceafuri curate,
pe perna de zi,
în patul suferințelor tale,
împărțind vindecarea
în porții egale.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »