Ce aripi neștiute v-au adus,
Încremenite stânci, atât de sus?
Și parcă vă întreceți cu cocorii
Când piscurile voastre-nțeapă norii.

Din ce izvoare sloboziți voi apă
Și le trimiteți mărilor din groapă?
Vă fluturați victorioase steagul
Când Moise vă lovește cu toiagul.

În coasta voastră Dumnezeu alege
Să scrie pe “tăblii” porunci de lege
Iar când vă poruncește cu credință
Vă aruncați în mări a neputință.

Voi arestați zăpezile pe creste,
Cu vulturii sunteți într-o poveste,
Chiar dacă umerii vi-s dezveliți
Nu tremurați de frig și nu tușiți.

Împrumutați pe om cu temelii
Să-și facă adăpost pentru copii
Dar nu cumva atunci când omul doarme
Să-i împietriți și inima de carne.

Voi stâncilor sfărmate de la brâu
Vă înșirați în albii lungi de râu
Și apele vă spală pe picioare
Șoptindu-vă povești nemuritoare.

Vulcani adânci cu inimi încălzite
Vomită foc în stâncile topite
Punându-și termometru pământesc
Le scade febra și încremenesc.

Ce vânt te-aduce pe la noi
Iarnă cu gheața prinsă-n ploi?
Peste cămăși de promoroacă
Ce haine groase te îmbracă?

Ascunzi iar steaguri fluturate
De frunze multicolorate,
Și, aliindu-te cu gerul,
Ți-ai scuturat de păsări cerul.

Te-ai pricopsit la tine-n curte
Cu nopți prea lungi și zile scurte;
Prin geam privești adeseori,
Parcă aștepți colindători.

Parcă tușești de sub cojoc
Și-atunci mai pui un lemn pe foc;
Îți bate vântul prin cămară
Și-ți rezemi visele de scară.

Pe nesimțite, tu și eu,
Ne-apropiem de șemineu;
Dă semne focul că se stinge
Noi povestim, afară ninge.

Se decojește lumea de scoarța ei crăpată,
Au năpădit-o carii și ușa-i e stricată,
Orbecăind prin șanțuri pare a fi drogată,
E dezgolită toată cum n-a fost niciodată.

Răzorul dintre ea și hăul care-o pierde
Se umple de-ntuneric și nici măcar nu vede;
Asediată-n noapte de duhuri necurate
În loc de fructe coapte rodește doar păcate.

Și-a lepădat copii și nu are urmași
A înfiat iar demoni făcânduși-i ostași;
Și-a izgonit prorocii și sfinții anonimi,
Îi trag zăvorul porții un neam de Nefilimi.

E oarbă și nu știe, e surdă și nu crede,
Se laudă că umblă, aude și că vede;
Te împresoară, lume, fiii deșerăciunii
Și nu mai ai nici nume căci te conduc nebunii.

Cu cât îmbătrânim între două tinereți?
exact cu cât întinerim între două bătrâneți.
câte puncte conțin o linie?
tot atâtea câte dau o linie împărțită la punct.

De câte ori începuturile ajung la sfârșit?
de tot atâtea ori cât sfârșiturile deja au început;
în ce neascunsuri se-ascunde ascunsul?
în acelea în care ajunge neajunsul.

În ce nepierdut se pierde pierdutul?
în cel ce-nsoțește mereu nevăzutul;
în care păduri se rătăcesc copacii?
în cele în care-s mai mici decât macii.

Ce “graniți” despart neant de neant?
o brazdă? răzoare? un șanț?
cât nu am răspuns, răspund prin tăcere
și-aștept un semnal de-nviere.

Ea, lumea își scutură din mânecă asul?
și căror din ceasuri suna-le-va ceasul?
ecouri de timpuri răspund…
dar cine s-asculte? căci toți se ascund.

Cu cât îmbătrânim între două tinereți?
exact cu cât întinerim între două bătrâneți.
câte puncte conțin o linie?
tot atâtea câte dau o linie împărțită la punct.

De câte ori începuturile ajung la sfârșit?
de tot atâtea ori cât sfârșiturile deja au început;
în ce neascunsuri se-ascunde ascunsul?
în acelea în care ajunge neajunsul.

În ce nepierdut se pierde pierdutul?
în cel ce-nsoțește mereu nevăzutul;
în care păduri se rătăcesc copacii?
în cele în care-s mai mici decât macii.

Ce “graniți” despart neant de neant?
o brazdă? răzoare? un șanț?
cât nu am răspuns, răspund prin tăcere
și-aștept un semnal de-nviere.

Ea, lumea își scutură din mânecă asul?
și căror din ceasuri suna-le-va ceasul?
ecouri de timpuri răspund…
dar cine s-asculte? căci toți se ascund.

Priviți cu băgare fulgul de nea:
el se înfășoară în țesătură de borangic,
poartă pe frunte coroană încrustată
cu pulbere de gheață

importă din cer convoi de mister,
el, fulgul, dansează cu fulga
și trenele lor dantelate
acoperă dealuri și sate

din adânc de priviri descarcă uimiri,
iar când sitele cerului încep să cearnă
așterne anotimpuri de iarnă
și haine curate și noi
peste ei, peste voi, peste noi

atunci când îngheață prind fulgii viață,
atingerea ta-i înfioară
și-acceptă să moară
în curgere calmă
la mine, la tine în palmă.

Lângă semnul “egal” nu se pun
de o parte întuneric
și de de alta lumină,

căci ce are a face
adevărul cu minciuna
și îngâmfarea cu smerenia?

oare nu s-ar împreuna ziua cu noaptea
dacă nu le-ar separa
așternut de înserări
și îmbrățișări de răsărit ?

cum să răsară apusul?
cum să apună răsăritul?
în care zefir încape furtună
în care furtună din noapte
se-aude rostirea de șoapte?

lângă semnul egal nu se pun decât egalități:
inimă cu inimă,
iubire cu iubire
și veșnicie cu veșnicie

restul nu este decât
punte de trecere
cu un singur sens,
ca un mare ” minus”,
între egal-neegal
pe contrasens.

Din ceasul de pe peretele vieții
picură secundele în râul trecerii;
ajunse în cascade se prăvălesc
peste stânci;

Unele se lasă înmuiate,
celelalte iau formă
de inimi împietrite.

În ceasul de pe perete
izvorul timpului seacă;
ultima picătură din ultima secundă
trage sirena ceasului deșteptător
cu sunet de trâmbiță

De ce ți-ai abandonat, patrie, apărătorii
Unindu-te în bâlci cu trădătorii?
De ce îi izgonești și hăituiești?
Ce câini de vânătoare mai hrănești?

De ziua ta aș fi vrut să vin la tine
Dar mi-e rușine să te găsesc în legiuni străine,
Ți-ai vândut pământurile și gândurile,
Copacilor le-ai vândut până și scândurile.

Te bați în piept că ești apărată
Dar nu mai ai puști și armată;
Ți-ai schimbat podoabele și averile
Cu slugărnicia și poverile.

Plătești să-ți calci pământul,
Plătești că bate vântul,
Luminile din apele curgătoare
Le-ai amanetat dincolo de hotare.

Te lași jefuită din toate părțile,
Nu mai citești în limba ta cărțile;
Dai totul pe nimic, nimicul îți e tot,
Aș vrea să tac, patrie, dar nu, nu mai pot.

Mai surdă decât surzii, mai oarbă decât orbii
Ajungi de te-mpresoară, ca și pe hoituri, corbii;
Ajungi nenorocită de cei nenorociți,
Te sfâșie șacalii căci ți-ai ieșit din minți.

N-ai sânge. Ești bolnavă. Cauți un donator,
Transfuzie de sânge ai doar de la popor,
Doar de la neamul tău pe care l-ai murit,
El iar va învia deși l-ai răstignit.

Aș vrea a te pune pe jar
Lemn verde-uscat și amar
La ce să faci umbră pământului
Și zgârii cu gheare poalele vântului?

În loc de clorofilă străbatu-te carii,
Ești palid și faci semn de avarii,
Din tine păsările cuiburile-și mută
Coroana ți-e știrbită și limba ta e mută.

În scorbură te pleci și faci mătănii
Dar scorbura ți-e plină cu dihănii;
Iar ploile ce mângâie pădurea
Parcă cioplesc în tine cu securea.

Lemn verde-uscat, deșirat
Ce fulger te-o fi alăptat?
Ți-e frig și îngheți sub cojoc
De-acuma te-apropii de foc.

S-a deșirat pe margini universul
Curg galaxii din el pe jgheab stricat
Prin căile lactee e interzis accesul
Căci legiuni păgâne le-au minat.

Polenizarea aștrilor cu stele
Întârzie în zodii de quasar
În roi scăpat albinele rebele
Fac coșnițe în colțuri de altar.

Prin anotimpuri trecerea-i oprită
Căci în tornadă s-au amestecat
Busola timpurilor e sucită
Și lumea e întinsă la uscat.

Se tot deșiră nații după nații
E-atât de firav tivu-n frontieră
Nu mai trăim în timpuri și în spații
Și veșnicia pare efemeră.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »