Bogați și săraci,
tineri sau vârstnici,
bărbați sau femei,
de-acum sau de oricând,
în fața Regelui regilor,
avem parte de aceeași dreptate
supraregală:

eternitatea pentru toți
este egal de egală.

Când, obosit, se duce și visul să se culce
Rămân de veghe gânduri la porțile-nserării,
Îngenunchează tainic la răscruce
Primind botezul binecuvântării.

Poartă mesaje de îmbărbătare,
Desaga mesagerului e plină,
În poarta inimilor răbdătoare
Lasă scrisori cu slove de lumină.

Dacă stăpânul inimii lipsește
Și dacă poarta lui e ferecată,
Rupe zăvorul care ruginește
Turnând izvor în albia secată.

Când s-or întoarce fii rătăcirii
Cu ranița rispelor golită,
La poarta lor livezile iubirii
Vor arcui coroană înflorită.

La poarta înserării vieții noastre,
În suluri, îngerii depeșe lasă,
Care arată drumul printre astre,
Ca nu cumva să nu ajungi acasă.

Țara mea s-a întâlnit cu ea însăși
și parcă i s-a oprit inima de milă
și parcă nu îndrăznea să respire,
nu cumva să se deșire,
nu cumva să se spargă
și să se împrăștie în lung și-n lat
în lumea largă.

Dacă ar avea ceva minte
n-ar mai muri înainte de-a trăi,
n-ar mai păcătui întruna în pat cu minciuna
și cu nedreptatea
și cu lașitatea.

Și-ar da mâna să se scoată din groapă
și s-ar scălda în apă curată
de toate păcatele ei
și n-ar mai intra în jungla cu lei.

Țara mea s-a despărțit de ea
și nu a făcut armistițiu;
așteaptă echinocțiu, așteaptă solstițiu,
și vreme bună și vreme rea,
așteaptă să aibă nevoie de ea.

Ai nevoie să vorbești cu tine,
printre sughițuri, printre suspine,
ai nevoie să nu mai fii mică,
să nu-ți fie frică,
și mai ales, oricât ți-ar fi de greu,
ai nevoie să te întorci la Dumnezeu.

Dacă le-ar crește oamenilor rădăcini
Ar învăța statornicia pe de rost,
S-ar descâlci din pălămide-spini
Să-și pună inima la adăpost.

Dacă i-ar crește aripi omenirii
Și-ar face cuib în ramură de stele,
Ar rupe legământul cu-ademenirea firii
Și-ar zăvorî țărâna în groapa cu zăbrele.

Când oamenii vor găzdui iubirea
Turnată-n vase sfinte, curățite,
Se va muta în ceruri omenirea
În case noi și trupuri mântuite.

Visăm că alergăm și nu avem picioare,
Visăm că zburăm cu aripi căzătoare;
Visăm un vis orfan cu aripi colorate,
Visăm a nimic, visând despre toate.

Aproape real atingem cu visul
Nadirul, zenitul și, poate, abisul;
Aproape palpabil precum o amprentă
Se scurg infinituri prin clipa prezentă.

Se-mpăture timpul în file de zile,
Pe-o parte tăcere, pe alta șenile,
Fac visele pod cu arcuri de vânt
Din miezuri de lume spre coji de pământ.

Iau visul în brațe, îl las să adoarmă,
Sudez în rastel obezi peste armă,
Mă pun în genunchi, mă rog pentru pace
Căci, Doamne, pământul e doar o găoace.

Fulgerul a scrijelit văzduhul
de-a curmezișul;
și tunetul a întrebat:
“Doare”?

Curând cerul a început să plângă
peste obraji de nori…
…”doare”.

Mi-e teamă că dacă se îmbată
vântul va uita să bată
în frunza uscată
cu toamnă crăpată.

Mă tem că plecând cocorii
nu au legat norii
la ieslea culorii
când se mijeau zorii.

Broaștele de baltă
încă se mai scaldă
sub trestia ‘naltă
toate laolaltă.

În trenul din gară
stau oameni pe scară,
nimeni nu coboară,
au bilet afară.

Trenul lung pornește,
și nu mai oprește;
gările-s pustii…
orele-s târzii…
câți rămânem vii?

Vând din vânt și din gând
om flămând;
scot din foc și potop
omul mort.

Dau zălog om olog din bârlog
și mă rog;
scot apoi din noroi oameni noi
dintre voi.

Colți de grape las să sape
stropi de ape;
norii de ploaie iar se îndoaie
și se-ncovoaie.

Poate se strâng, poate se frâng,
poate că plâng;
vin vremuri grele: printre zăbrele
plouă cu stele.

Tot mai departe plouă în carte
litere sparte;
omul citește și-ncremenește
dacă trăiește.

Ultimele trupe au plecat să lupte
cu nuiele rupte;
au ajuns pe front cu
glonț gol și bont
și-acum fac de rond.

Păzesc inamici și îi cresc de mici
până-ajung furnici;
apoi dezertează și se înrolează
într-o moarte trează.

Cine mai păzește granițe rupestre
în văi sau pe creste?
iar întinzi o cană și aștepți pomană
ființă umană.

Ți s-a dat potir cu ulei și mir,
nu un cimitir;
smulge-te din lume, spală-te cu spume,
scrie-te pe nume…

Nume și prenume, nu pe cruci postume
ci în veșnicii, în împărății
printre oameni vii;
fii moștenitor, om nevăzător,
bătălia-i gata, strigă: “Maranata!”

Parcă se-aud busolele scâncind
Că nu găsesc direcții spre puncte cardinale,
Parcă fiori în coastă de colind
Dezgheață focurile în furnale.

Parcă se-aud planete scârțâind
Că au sărit demult de pe orbite
Le-ademenesc chibrite ce aprind
Lumini de sori cu razele zdrobite.

Și parcă se aude galopând
Cutremurul de cai nepotcoviți
Cu pietre universul împroșcând
Și-n urma lor râmân meteoriți.

Dar se va face-n cer, curând, tăcere,
Nici îngerii nu îndrăznesc a respira
Căci se va da semnalul de-nviere,
O! Vie, Doamne-mpărăția Ta!

« Postari mai noi — Postari mai vechi »