Cei ce tânjiți a fi stăpânii lumii
Nu știți că toți avem doar un Stăpân?
Veți arde în furnale cu cărbunii
Din care ridica-se-va un fum păgân.

Voi, cei ce-n opulențe belferiți
Peste sudoarea celor asudați,
Nu vă e teamă că veți fi striviți,
În hău de iad fiind încătușați?

Voi nu sunteți străfulgerați în piept
Și măsluiți purtatrea-vă nedreaptă,
Faceți nebun din omul înțelept
Că-n locul inimii aveți o piatră.

Veni-va judecata judecății
Când totul va fi gol, descoperit
Și se va cântări cu cumpăna dreptății
Căci fi-vom cântăriți atât cât am iubit.

A plâns iar alunul de drag de alună,
Zorii dau de veste despre ziua bună,
Se-mbracă regal fluturii de nuntă,
Către înserare viața e căruntă.

Florile suspină după luna mai,
Serile cu lună spun povești la nai;
Pe cer navighează cârduri migratoare,
Copilașii-îngeri umblă în picioare.

Ploi de curcubeie ne împart lumină
Mireasa visează să fie regină;
Lebede sfioasa lunecă pe lac,
Fântânile-adânci izvoare desfac.

Poeții sărută muzele pe buze,
Solii poartă vești dezarmând obuze;
Desfac în livadă ultima alună
Și găsesc sub coajă sâmbure de lună.

La ce bun în pomii și așa livezi
Să se mute fluturi cu trup de omizi?
Ancorele căror aripi de condori
Vor sprijini cerul când va fi să mori?

Cântecul de jale din coardele lumii
Vibrează în aer și în pruncii lunii;
Poate se înmoaie inima de piatră
Câtă vreme încă păcatul se iartă.

Poate că vor curge iarăși simfonii
Sub steaguri de pace printre oameni vii;
O! De ne-am ruga, smeriți, fiecare,
Ar ieși pământul de sub hibernare.

Încă este vreme pentru deșteptare,
Încă se oprește furtuna pe mare;
Încă se mai poate să umblăm pe apă
Câtă vreme mâna întinsă ne scapă.

Atât de târziu se face devreme
Că n-apuc să scriu cu sânge prin vene;
Atât de devreme se face târziu
La lămpi de cuvânt eu încă mai scriu.

Atât de aproape îmi e infinitul
Își are-nceput și mijloc sfârșitul,
Își are și trupul un cord care bate,
Golgota își are o cruce în spate.

Ce ropot de ploaie afară colindă!
Mi-s nucile coapte în coajă de ghindă;
Devreme-târziu fac porții de hrană
În coaste și mâini să pun peste rană.

M-aplec peste bolta de cer
Să suflu în pulberi de stele
Topind continente de ger
Pământul răsuflă în vele.

Cât mucul de inimă arde
E semn că va fi iarăși jar
Voi scrie cu stele pancarte
Cât fulgere ies din amnar.

Alung hibernarea în iarnă
Și scutur popasul din iurtă;
Anunță un sunet de goarnă
Că viața nu-i gata, nici scurtă.

Dacă “Moartea căprioarei”
ar fi fost scrisă în aceste vremuri,
ar fi fost aruncată la coș
ca un capăt de țigară după câteva fumuri.

Dacă “Luceafărul”
ar fi curs azi din pana poetului
l-ar fi înghițit gatere
și din noiene de gânduri
ar fi feliat câteva scânduri.

Dacă s-ar rătăci scrisori și astăzi
între partidele electorale,
nu am duce lipsă de cetățeni turmentați
iar nenea Iancu nu ar avea drept de vot.

Aceeași lume, pe alte spirale,
și toate-nnoite și toate-nvechite,
iar între ele, noi, cei de ieri
și ce de azi,
ne prefacem a fi bucuroși
și ne pupăm
în Piața Independenței,
punct.

Ce demoni vă intră sub piele
Stăpâni de carton ai lumii rebele?
Întoarceți lopata în maldăr de bani,
Supuneți popoare cu bici de tirani.

Perfid, aliați cu scaieții,
Ucideți petale în florile vieții,
Sorbiți din izvoare de zgură,
Cu guri de balaur, teroare și ură.

Sunteți văduviți de orice credeu,
În cer și în piept n-aveți Dumnezeu;
Dar vine o vreme promisă
Ce-aduce sentință în viața proscrisă.

În care direcții o-apuci,
Stăpân de carton și năluci?
În orice cotlon te-ai ascunde
Dreptatea divină pătrunde.

Suntem o picătură de condens
Peste pereții lumii zugrăvite
Iar limbile de ceas, pe contrasens,
Dezleagă limba morilor oprite.

Suntem sămânță-n bobul de sudoare
Alunecând pe șirele spinării,
Cu lacrima din minele de sare
Stârnim oceane-n valurile mării.

Între tărâmurile-a două veșnicii
Suntem o punte-a clipei care trece
Peste deșertul nopții din pustii
Spre oaza apelor cu apă rece.

Ajungem obosiți și însetați
La ape vii din Stânca izbăvirii;
La sunetul de trâmbițe-adunați,
Se face-apelu-n numele iubirii.

Cei ce tânjiți a fi stăpânii lumii
Nu știți că toți avem doar un Stăpân?
Veți arde în furnale cu cărbunii
Din care ridica-se-va un fum păgân.

Voi, cei ce-n opulențe belferiți
Peste sudoarea celor asudați,
Nu vă e teamă că veți fi striviți,
În hău de iad fiind încătușați?

Voi nu sunteți străfulgerați în piept
Și măsluiți purtatrea-vă nedreaptă,
Faceți nebun din omul înțelept
Că-n locul inimii aveți o piatră.

Veni-va judecata judecății
Când totul va fi gol, descoperit
Și se va cântări cu cumpăna dreptății
Căci fi-vom cântăriți atât cât am iubit.

Copacii nu cresc pe orizontală,
ei nu ocupă teritorii;
aleg a se înălța mereu spre lumină,
de aceea ajung drepți și falnici,
dăinuie mai mult decât omul.

Copacii nu se clatină în fața vântului,
ei se unduiesc, cum ar valsa
cu aerul,
frunzele aplaudă
în verde, în galben și ruginiu
dinspre devreme înspre târziu.

Copacii nu se încălzesc iarna la niciun foc,
ei sunt însăși focul;
și focul din rugul aprins
vorbește în limbi de flacără
și în limbi de candelă de lumină.

Copacii nu au neamuri
afară de păsări și jivine,
afară de noapte, afară de zi,
afară numai de ceilalți copaci
rânduiți a împăduri.

Copacilor nu le cresc aripi,
aripile lor se numesc rădăcini,
nu vor pleca în țări mai calde,
rămân statornici,
mai statornici decât noi, oamenii.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »