Neștiind a trăi
n-avem timp a muri,
suntem fulger de-o clipă
pe cărări de risipă.

Din nadir spre zenit
arcuim ne-mplinit
pod cu ancore rupte
în prăpăstii abrupte.

Turnăm ape uscate
către mări nesărate,
Iar din apele dulci
scoatem scâncet de prunci.

Ne străbate-un ecou
și ne naștem din nou;
stăpânim galaxii,
suntem veșnici și vii.

Împăturind lumină
o așezăm pe raft de fereastră
lângă prosoape de dimineață.

Când se vor ivi zorile
va ieși la înviorare călare
pe bidivii potcoviți cu rouă
împărțind ziua pe din două:

O parte cu raze de soare
o alta cu umbre-n picioare,
o parte ce stă să vorbească,
o alta cu cergă cerească.

Nimic în avans, nimic în restanță
o nouă nădeje-speranță;
mă rog în genunchi înspre seară,
în zorii de zi ruga-mă-voi iară.

Te roagă și tu, rugați-vă toți
pe malul de ape cu zile și nopți:
să curgă viață mereu
prin albii de sfânt curcubeu.

Străfulgerând din nord spre sud
Fulgerul ud e-aproape crud
Parcă se-ntinde la uscat,
Înfrigurat, și dezbrăcat.

Din sacii burdușiți și moi,
Încolonați într-un convoi,
Se varsă țipete de ploi;

Prin albiile însetate
Curg bulgări înmuiați în lapte
Dinn miez zi spre miez de noapte.

Un steag gătit de sărbătoare
Cu flamuri fluturate-n soare
Împinge-ncet, tot mai departe
Cioburi din fulgerele sparte.

La ce le-aș căuta pe jos
Cât cerul meu e luminos?
O! fulger nud, și surd și ud
Tu plângi și îngerii te-aud.

Fractură de oase, fractură de timp
Fractură de ani ce n-au anotimp;
Fractură de vremi în care trăim
Fracturi de facturi când e să plătim.

Fracturi de coloană în sens vertical
Fracturi inegale în semnul egal;
Fracturi reparate și rupte la loc,
Fractură de apă de aer și foc.

Fracturi între polii: smerit și rușine,
Covor de fracturi în câmpul de mine;
În albii cu maluri furate
Curg magme abia fracturate.

E-așa o nevoie de medici
Dar mintea ni-i plină de piedici,
Lipsește suport de atele
Și scara ce urcă spre stele.

E gravă fractura de suflet
Sfărmată de suflu de tunet,
Sunt grave fracturile toate:
De spate, genunchi și de coate.

Tu, cea-mbrăcată toată-n frunze,
cum te numești și câți an ai?
ce fel de ruj îți pui pe buze
și cui de tot și-n tot te dai?

Eu sunt de bună seamă-aceea
ce vă aduce fructe coapte,
am doar trei luni dar sunt femeia
cu care te-nvelești în noapte.

Tu, cea care-ți înșiri cocori
și cârd de păsări călătoare
ca diademe peste nori
pe cine chemi la sărbătoare?

Eu voi deschide ușa larg
acelor care mă îmbracă,
dansez cu ei plângând de drag
cât încă merg copii la joacă.

Tu, cea în graniță cu vara
și în răzor cu iarna rece
în care parte-ți pui cămara
silind genunchii să se plece?

Eu mă învecinez cu gândul
cu flori și frunze colorate;
le vine oamenilor rândul
să ne asemănăm în toate.

Dați drumul florilor să zboare.
ele nu doar se aseamănă cu fluturii,
sunt chiar fluturi
cu rădăcină, tulpină și frunze,
aduși de călăuze
în grădini de lumini
și sărutate pe buze.

Vor împerechea aripi de petale
cu aripi de vânt
și nu vor emigra în iernile goale nicicând;
se vor hrăni cu ger și cu ceață,
se vor metatamorfoza pe geamuri de cer
în flori încremenite de gheață.

Tarlaua lumii fără gard
Aprinde spini sub care ard
Fărădelegi înfășurate
În chingi cu lacăte sudate.

Tarlaua lumii răscolite
De plugurile ruginite
În brazdele neterminate
Cumpără sape infectate.

Tarlaua ăstei lumi pierdute
Își ronțăie cuvinte mute
Apoi le scuipă în tăciuni
Că a uitat de rugăciuni.

Tarlauă de pe coasta vieții
Te-au năpădit demult scaieții
Să nu te sfâșie fiorii
Cheamă-ți la lucru lucrătorii.

Pe cei care te-au ascultat
Să-i răsplătești cu rod bogat;
Pe cei ce grija nu ți-o poartă
Îi vântură ca pleava spartă.

Om umblător,
dacă te oprești
lumea va trece pe lângă tine
și te va lăsa
acolo unde te-ai oprit;

tu mergi înainte
și trage lumea după tine,
altfel viața nu are sens.

El, omul de rând, discret și smerit
În tranșeul lumii încă n-a murit;
Poartă steag de pace fluturând sub flamuri
Păduri de copaci ancorați în ramuri.

El, necunoscutul printre neștiuți
Încalță pe alții rămânând desculț,
Își împarte pâinea toată cât a fost
Și pentru cei flămânzi va întra în post.

Celor dezbrăcați le dă haina lui,
Nu tânjește lumea să-i facă statui;
Peste bezna nopții e mereu lumină,
Își așterne patul peste-o rogojină.

Nu știe a cere, mereu dăruiește
El, un anonim, tot timpul iubește;
Se împarte totul, totului în toți
Chiar când vor dușmanii să-l tragă pe roți.

Oamenii de rând parcă-s tot mai rari
Îi strivesc prea multe hoarde de barbari;
Poate s-a retras singur în viroagă,
Nu-i striviți tăcerea, încă se mai roagă.

Da, astfel de oameni -cât de rar s-a spus-
Poartă-ntodeauna chipul lui Isus;
Lumea îi privește ca pe oropsiți
Când ei, pentru lume au fost răstigniți.

Cel mare trebuie să se smerească
Cel îngâmfat, mândria să-și struneacă,
Să se ridice iarăși în picioare
Cel care trage norii de sub soare.

La ce folos să te-nvelești în bogății
Când inimile-s dune în pustii?
Cum să nu curgă lacom drumul fiert
Când nu-ntâlnește oază în deșert?

Alunecă din piscuri semeția
Când adâncimile își piaptănă făclia
Iar groapa marianelor adâncă
În cățărări spre cer ajunge stâncă.

Vârtejuri răsucite în tornade
În fierul cu rugină pun iscoade
Și vântul dezvelit de uragan
Se vinde în talciocuri pe un ban.

Orice-nceput își are un sfârșit
Iar inima când cordul și-a răcit
Își deapănă poveștile în piatră…
Le fă de carne, Doamne și le iartă!

« Postari mai noi — Postari mai vechi »