Privesc la lume, de la capul ei,
La trupu-i slab, atât de șerpuit,
Parcă-a scăpat din gropile cu lei
Și tremură de frig și gâfâit.

Și parcă nici nu ar avea picioare,
Privirea încă-i scurmă în țărână,
Aduce-a șarpe și a târâtoare
Și numai goliciunea-i e stăpână.

Zbârcită-n trup s-a zgâriat cu riduri,
Mai poartă solzi uscați peste priviri,
Și peste tot o înconjoară ziduri,
Păcatele îi cresc în amintiri.

Nu-i nicio mână-ntinsă să-i ajute,
De nicăieri nu vine mângâiere,
Privirile și vorbele-i sunt mute
Și parcă te cutremuri de durere.

Dar, iată, se întoarce spre Golgota,
O tainică lumină-o copleșește
De datorii i se plătește nota
De-Acela ce ne iartă și iubește.

Stratificați între oase și sânge
Scriem povești încolonate-n rânduri
Cu pana duhului care ne strânge
Spre-a ne numi proprietari de gânduri.

Și plămădiți în pumn de Creator
Și cu suflarea Lui în nări deschise
Suntem într-un proiect nemuritor,
Proprietari de gânduri și de vise.

Uscați în lut ce se retrage-n riduri,
Muiați în duhul nașterii din nou,
Ne punem scări de cruce peste ziduri
Spre a scăpa de-al lumii strâns lasou.

Învecinați cu scâncetul din nașteri
Și cu tăcerea ultimei suflări
Vom trece testul marii recunoașteri
Când vom călca pe apele din mări.

Și când vom porunci furtunilor să tacă
Și lutului să intre între scânduri;
Atunci ne va sui Cârmaciul bun în arcă
Iar gândul Lui ne e stăpân de gânduri.

Vin vești de pe front că se dezertează
Lumina cu întunericul se îmbrățișează
Și desenează dimineți și înserări
Cu penelul încins în apusuri din mări.

Tranșeele săpate fără autorizații
Au fost umplute cu ape din inundații,
Redutele înalte și parapeții
Au fost îndoite de valurile vieții.

Se așteaptă ridicarea unui steag alb
Să-i sufle vântul cu plămâni în fald,
Dar cine să îi pună în flamură stema
Când tot mai îninsă-i eczema?

Zvonurile despre pace și armistiții
Sunt fumuri în cozi de artificii,
Jur împrejur întreg orizontul
Își pune plantonul să măture frontul.

Pregătindu-se să vâneze buburuze
Vânătorii amorsează grenade și obuze
Și iată-i pe toți în câmpuri de luptă
Pândind buburuze cu aripa ruptă.

Scobesc în tranșee, zidesc metereze,
Așteaptă perfid să se însereze
Apoi, la adăpost de întuneric
Pornesc bombardamentele, coleric.

Printre furnici și albine
Plantează câmpuri de mine,
Pornind blindatele huruitoare
Vânează fluturi așezați pe floare.

După serii lungi de canonade
Trimit cercetași și iscoade
Ca nu cumva în fum și în ceață
Să mai rămână cineva în viață.

Urmează ceremonii cu artificii în spații:
Nebunii își împart decorații;
Un lanț de deșertăciuni și-o himeră:
Pământul începe a nu mai fi sferă.

La atelierul de reparații trupuri
E prea mult malpraxis și prea multe trucuri;
Multe otrăvuri în medicamente,
Branule și perfuzii în trupuri, permanente.

Meseriași licențiați în trup
Repară ce viețile au rupt,
Sudează mădularele la loc
Când cu ghețari, când cu arsuri de foc.

Când nu mai termină ce-au început
Rămânem ambalaj pentru rebut,
Avem contract cu casa de țărână
Căci vântul scoate ușa din țâțână.

Atelierele de reparații
Sunt o vibrație între vibrații,
Restul e o putere ce coboară
Între acel născut și cel ce o să moară.

Să ningem noi , căci iernile au uitat,
să ningem cu vise purificate
ca zăpezile albe și curate!
să acoperim crestele munților
cu visele îndrăznețe ale pruncilor.

Să ningem dinspre polii iubirii
spre paralelele predate fericirii!
să ningem cu fulgi din povești adevărate,
să ningem cu zi peste noapte!

Din fulgi împletiți în înălțimi de nori
să ningem peste inimi de oameni cu flori,
iar peste gândurile reținute-n frontiere
să ningem cu ridicări de bariere!

În fântânile rămase-n închisoare
să ningă iar cu susur de izvoare!
râurile care curg spre mări îndepărtate
fie de-a pururi binecuvântate!

Să ningem noi cu noi, om de zăpadă!
zăpezile să se reverse în cascadă
peste pământul ars, ajuns pustiu,
pe omul mort să-l ningă omul viu!

A ieșit semănătorul în arie
să o cerceteze falie cu falie,
luând seama dacă e pregătită
să ducă recoltă spre pită.

A curățit-o de pietre și spini,
i-a făcut răzor înspre vecini,
a arat-o cu pluguri de fier,
apoi a așteptat să iasă din ger.

Dar, când a început semănatul
nu a luat seamă să-și cerceteze sacul;
semințele, toate, erau pline de carii,
scobite adânc, spre miez de avarii;

Erau semințele zbârcite și ciobite
fără genom de cuptor și de pite,
ce mai, nici că se mai puteau numi semințe,
atunci, cine să mai facă făgăduințe?

Semănătorul buimac, grăbit și cu trac,
a isprăvit de semănat, până la ultima sămânță din sac;
apoi, fără vlagă și istovit
s-a întors acasă fericit.

A așteptat cu răbdare vremea de-ncolțire
și nu-și revenea din uimire:
cum se face că nici măcar un fir firav
nu a străpuns pământul de sub prag?

Și-a frământat el mintea dând timpul înapoi,
ba scormonea pământul, ba ara în noroi,
ba se uita în sus la ploile din cer,
dar totul rămânea ca un adânc mister.

Era un vis urât care l-a măcinat
pân’-a auzit o voce care l-a întrebat:
“În alergarea ta, tu, omule , sărac,
opritu-te-ai o clipă ca să te uiți în sac?

Nu știi că toate sunt și fi-vor în zadar
cât timp nu bagi de seamă ce pui tu pe cântar”?
Așa e viața noastră, o zbatere-n avarii
cât nu deschidem sacul să-l treierăm de carii,
când alergăm din zori și până în serat
dar nu băgăm de seamă că sufletu-i uscat.

La festivalul măștilor de ceară
a fost chemat, întâia oară,
și soarele,
să poarte o mască de noapte.

Și stelele au fost chemate
să fie cu toate mascate
în pietre cu chipul cioplit
și în meteorit.

Tocmai când ai fi zis
că festivalul va fi să reușească,
măștile de ceară au început să se topească
și să lase canioane adânci
în inimi de piatră și stânci.

Ar trebui ca națiile și popoarele
să nu mai acopere soarele
cu măștile lor de noapte și ceară
căci îngeri din cer se coboară
să dea semnal de-nchis carnaval,
cu sunet de trâmbiță și plâns de caval.

Între scrin și-ntre schit
Cerul lumii-i ciobit,
Răzuiri de senin
Peticesc norii plini.

Prea-i arat de obuze
Și legat peste buze,
Prea mult fulger îl coase
Dinspre carne spre oase.

Între nor și condor
Vântul mușcă din zbor
Cu aripa lui frântă
După îngeri ce cântă.

Prea mult cer înnorat,
Prea mult cer apăsat
De vulcanii erupți,
Prea mulți oameni desculți.

Între schit și-ntre scrin
Cresc spirale de spin
Peste groapă și hău
Și părerea de rău.

Între alb și-ntre negru
Nu e omul integru,
Curcubeul vărsat
Ară cerul uscat.

Șiruri lungi de cocori
Croșetează sub nori
Vești cu cufărul plin
Între schit și-ntre scrin.

Caii au lovit pământul cu copitele
Zdrobindu-i mândria și ispitele,
Nori de praf s-au ridicat peste oamenii goi
Apoi a plouat și a nins cu noroi.

Ape crude cu chei de izvoare la brâu
Au fost recrutate și încorporate în albii de râu;
Înarmate cu puști și pistoale din rastelul gol
Au curățit pământul de aluviuni și nămol.

O corabie eșuată în munții Ararat
Dă semne de viață cu steag ridicat;
Pe flamura steagului stă scris cu cerneală
Un Nume sub care va fi rânduială.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »