A ieșit semănătorul în arie
să o cerceteze falie cu falie,
luând seama dacă e pregătită
să ducă recoltă spre pită.

A curățit-o de pietre și spini,
i-a făcut răzor înspre vecini,
a arat-o cu pluguri de fier,
apoi a așteptat să iasă din ger.

Dar, când a început semănatul
nu a luat seamă să-și cerceteze sacul;
semințele, toate, erau pline de carii,
scobite adânc, spre miez de avarii;

Erau semințele zbârcite și ciobite
fără genom de cuptor și de pite,
ce mai, nici că se mai puteau numi semințe,
atunci, cine să mai facă făgăduințe?

Semănătorul buimac, grăbit și cu trac,
a isprăvit de semănat, până la ultima sămânță din sac;
apoi, fără vlagă și istovit
s-a întors acasă fericit.

A așteptat cu răbdare vremea de-ncolțire
și nu-și revenea din uimire:
cum se face că nici măcar un fir firav
nu a străpuns pământul de sub prag?

Și-a frământat el mintea dând timpul înapoi,
ba scormonea pământul, ba ara în noroi,
ba se uita în sus la ploile din cer,
dar totul rămânea ca un adânc mister.

Era un vis urât care l-a măcinat
pân’-a auzit o voce care l-a întrebat:
“În alergarea ta, tu, omule , sărac,
opritu-te-ai o clipă ca să te uiți în sac?

Nu știi că toate sunt și fi-vor în zadar
cât timp nu bagi de seamă ce pui tu pe cântar”?
Așa e viața noastră, o zbatere-n avarii
cât nu deschidem sacul să-l treierăm de carii,
când alergăm din zori și până în serat
dar nu băgăm de seamă că sufletu-i uscat.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website