N-au peștii cuiburi în năvod,
Livezile nu dau în rod
Iar cerurile scuturate
Tânjesc după înaripate.

Nu-i nicio galaxie-aprinsă,
La tropice cureaua-i ninsă,
La polul nord se ia concediu
Iar cel de sud e în incendiu.

Busolele împrăștiate
Dau adunări în oale sparte
Și se pornește hărmălaie…
E tot mai rece în odaie.

Ghețari cu inimă fierbinte
Încing calote-n blid de linte
Și strecurându-se de poli
Se vindecă de orice boli.

Oceanul lumii, dezlegat,
Trece de malul spânzurat
Și-n alergare pe traverse
Caută unde să se verse.

La poalele de munți înalți
Tu, omule să te descalți
Ca Moise-n pragul din Sinai
Să poți păși apoi în Rai.

Adu din munte Lege scrisă
Prin poarta cerului deschisă,
Apoi, urmează mai departe
Pe Cel ce duce crucea-n spate

Se-mbracă țara-n tricolor,
Își pune hainele de dor
După copii ei plecați
De-atâta vreme-nstrăinați.

Le-a scris de-atâtea ori scrisori
Care ar da oricui fiori
Despre o casă cu cerdac,
Despre bătrânii care tac.

Dar poate nu știe poștașul
Nici numele și nici orașul
Unde ar fi destinatarul
Și-aduce în ramburs amarul.

Trec anii, au trecut decenii,
Îngână preoții ectenii,
Dau cimitirele ocoale
Bisericilor tot mai goale.

Poate se-aude-n depărtare
Un glas de clopot care doare;
Atunci înstrăinații scriu,
Dar, ce păcat! E prea târziu.

Ninge cu fulgi gata ciopliți
În trupuri de meteoriți
Asemeni gloanțelor trasoare
Ce nu au apucat să zboare.

Ninge cu aer congelat
Între bordeie și palat;
Ajung plămânii să respire
Cu clopote din cimitire.

Ninge cu frunze de pe stele
-Un fel de resturi de obiele-
Precum o zestre alterată
Și nu se mai oprește-odată.

Ninge cu păsări călătoare
Fără de aripi și picioare,
Par a pleca așa departe
Conduse de busole sparte.

Între ecuator și iurte
Ninge cu ierni mereu mai scurte
Peste oceane ce se-ntrec
Să se salveze de la-nec.

Ninge cu iernile din urmă
Peste pământul care zgurmă
Să-și pună fulgii la-adăpost
De iernile intrate-n post.

Ninge cu neninsori uitate
Între bordeie și palate
Cu fulgii care încă dor
În pieptul meu și-al tuturor.

Împărțindu-și pământul
postată cu postată
unora li se nimeresc tranșee și război
și mers înainte și mers înapoi,
păduri împăiate și gata tăiate
și ruguri de muri și dărâmături.

Altora, firmituri de țărână,
abia un răzor și-o fântână,
câteva puncte cardinale, inegale,
și câteva trepte pe care să aștepte
judecăți nedrepte.

Pentru cei mai mulți
se trage la sorți ce cruce să porți,
tu, călător străin și pregrin,
pe postata ta de pământ
roditor de spin.

Până se va face dreptate
se mai împarte zi, se mai împarte noapte,
iar când se vor vărsa zorile,
poate, vor măcina grâne coapte
morile.

Am îndrăznit a călători prin galaxii,
m-am împiedicat de stele
și au zornăit
trezind tăcerea din univers;
a început să plouă cu meteoriți tociți
și cu ambrasă
peste casele rămase acasă.

Infinitul se împarte în două,
în părți egale
între îndrăgostiți;
restul lumii devine mărunțiș.

Din mugur de vânt pot face cuvânt,
tornada va face din el o găoace;
din brâu de ninsoare fac rază de soare
când îngeri cu seceri fac vremuri de treceri.

La poale de umbre fac șchiopii să umble
spre zorii luminii și seva tulpinii;
din inimi de fructe scot gropile-abrupte
apoi le îngrop sub rest de potop.

Pe margini tocite cos miezuri de pite
și-n mijloc, fiorul, cununu-l cu dorul;
orice călător să cumpere zbor
pe care-l plătește cu cât mă iubește.

Din mugur de muguri storc sânge de struguri,
din lacrima rouă fac lume mai nouă;
ființă lutoasă du-ți viața acasă,
fă-ți rugă din grai, întoarce-te-n Rai!

Acolo, grădini cu ram de lumini
coc fructe-nvelite în vin și în pite
să poată drumeții, din pomul vieții,
în neprihănire, să ia nemurire.

E prea mult frig în focul stins
Fiindcă în flacără a nins
Și a răcit,
Nici nu a ars. A pârjolit.

Nu a știut să dea căldură,
În vâlvătăile de ură
A născut scrum,
A respirat prea mult a fum.

Îi suflă vântul în zadar
În inimă. Nu are jar;
Doar niște buze
Crăpate sub sărut de spuze.

Se va găsi cine-al aprinde,
Cine să-i pună de merinde?
Nu! Tremurând își ia mănușă
Și se-ncălzește la cenușă.

Fierb inimi de pământ în foc vulcanic
Și sânge ca de lavă ne străbate
Cutremure înlănțuiesc tiranic
Barajele cu buzele crăpate.

Potop de focuri și potop de magmă
Străbat meridianele aorte
Brancardierii mai târăsc o targă
Înconjurați de lanțuri de escorte.

Vin vremuri scuturate de nevremuri,
Proroci ce-au stat de veghe ies din gardă;
Nu ai frisoane, omule, nu tremuri
Când termometrele încep să ardă?

Sunt oameni care
până și la înmormântarea lor
obișnuiesc să întârzie;
pe când să ajungă ei acolo
deja nu mai sunt.
… poate de aceea
nu-i vede nimeni.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »