Dacă eram un anotimp
aș fi-nvățat dansul fulgilor de nea
sau aș fi aș fi învățat pe de rost
rugăciunea înmuguriririi
și a zumzetului de albine

poate călătoream cu marea până la plajă
să întâlnesc oamenii care mă caută,
ori scuturam de pe crengile de vânt
fructele coapte, în poala săditorilor de livezi

aș fi vărsat grânele în sacii semănătorilor
și trimiteam norii la culcare
în cuiburi de păsări călătoare;

dacă eram un anotimp
eram aproape un om
între spațiu și timp.

Nu-i așa,
așteptăm înserarea
pentru a ieși la pescuit de stele?

așezat în jilțul de lună
aștept vreme bună
și înotul stelelor
în apele cerurilor
arunc între ele
momeli de mărgele,

atunci constelațiile
își tremură spațiile
și cerul inundă
din undă în undă
alai de pescari
mai mici și mai mari
cu undințe-ntinse
sub lampe aprinse…
nadir și zenitul
încep pescuitul.

Cei ce dați spini pentru arici,
Dați om bătrân pe oameni mici
Apoi, pe taler de cântar,
Dați zeciuială din mărar.

Ca fariseii, când se roagă,
Ați vrea să știe lumea-ntreagă
Și nu vă coborâți în voi
Căci sunteți prea uscați și goi.

Voi vindeți din pământ țărână,
Vă faceți inima stăpână
Peste deșert de bogății
Sunteți mai morți decât mai vii.

În axul lumii ciuruite
Schimbați smerirea pe ispite
În îmbuibare și nesaț
Vă poticniți din laț în laț.

Vă vânzoliți mereu prin târguri
Iar pe tarabe vindeți hârburi,
Trăncăniți vrute și nevrute
Cu gură spartă vorbe mute.

Vă zvârcoliți, dar în zadar,
Căci se va pune pe cântar
La urmă sufletul pierdut;
O! Om nebun, cui te-ai vândut?

A fost ciudat când a nins cu stele:
cerul s-a scuturat peste pământ întunecat;
de atunci fluturii deznoadă mugurii
ca florile siameze, să se polenizeze.

Când am întrat în grădină era lumină,
fructele începeau a se coace a pace;
mușcați din ele cu sfințire!
Au gust de iubire,
și eu am gustat într-o zi și nu mă mai tem a muri.

Rup pumnii goi și încleștați
Muguri abia înfășurați
În mantii albe de petale
Când leagănă vise în poale.

Doar pumnii strânși și pumnii goi
Deschid zăvoarele de ploi
Către țărâna încolțită
În rădăcinile din pită.

Doar pumnii tăi și pumnii mei
Ciocnesc amnar și scot scântei
Cum ar ciocni vânt de cicloane
În gări pustii fără peroane.

Prin clepsidră se scurg
secundele
și minutele
și orele
și zilele
și lunile
și anii…

Prin clepsidră se scurge
întreaga viață.

Dacă am avea puterea
să o întoarcem,
prin clepsidră s-ar scurge
doar tăcerea…
până când
secundele
și minutele
și orele
și zilele
și lunile
și anii
vor înflori,
iar viața va deveni
veșnicie.

Căsuța mea ce a rămas acasă
Am îmrăcat-o-n inul din cămașă
Și o acopăr, fără-acoperiș,
Cu cerul meu senin, mereu deschis.

Căsuței mele punu-i temelie
Lumina-mprumutată din făclie
Și o zidesc și ancorez în stâncă
Oricât ar fi prăpastia de-adâncă.

Potecile din jurul casei mele
Le luminează licărilile de stele
Iar palma zilei, în amiaza mare,
O mângâie cu binecuvântare.

Privesc apusul din cerdac
E seară, și abia mai tac
Peste vacarmul lumii-ntregi,
Numai Tu, Doamne, mă-nțelegi.

Mi-e dor de vântul care respiră
odată cu mine,
velele lui sunt velele mele,
împărțim același număr de stele.

Și eu și el suntem călători,
ne acoperim cu aceeași plapumă de nori,
tăcem când dormim
și eu și vântul iubim.

Și eu, ca și vântul, dansez
și eu ca și vântul visez;
ne strângem mereu mai aproape,
în visele noastre călcăm peste ape.

Și eu și el trecem prin încercări,
atunci răscolim furtunile-n mări;
călători, uneori obosim…
atunci, unul pe umărul celuilalt adormim.

Ne prinde înserarea în povești…
vântule, ce, sau cine ești?
se uită la mine și clipește
mi-e dor de vântul care vorbește.

Între tranșee și război
Se crapă șanțurile-n noi
Când în vacarmul de grenade
Prind crinii-trandafiri a arde.

În canioanele săpate
De întunericul din noapte
Se scurge un lichid vâscos
Între cutremure și os.

Pe sub arcadele de flori
Înmuguresc cuiburi de ciori,
Albinele polemizează
Uitând cum se polenizează.

Între trecut și viitor
Se scurge curcubeu din nor,
E semn de sfântă profeție
Că trece orișice urgie.

Și mai e semn multicolor
Că lui Hristos îi este dor
Să-și ia de pe pământ mireasă
Întregul cer să-i fie casă.

Țăranii au ieșit la coasă
Desculți și cu cămașa scoasă
În loc de holde taie spini
Și treieră prin mărăcini.

Zac morile în așteptare,
Ocolul le e gol de care
Iar jgeaburile îndoite
Au ciururile ciuruite.

Cuptoare-aproape înghețate
Ciocnesc amnare inundate
Și suflă cu plămânii grei
Către bârlogul de scântei.

Curând se sună adunarea,
Se-așează-n primul rând sudoarea
Apoi fac semne de departe
Țărani cu steaguri ridicate.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »