Pășind pe marginea lumii
stârnim cutremure în crustă
câtă vreme în noi
cutremurele nu s-au ostoit.

E vremea ca inimile tectonice
să nu se împingă una în alta
ca nu cumva să ajungă a aluneca
spre adâncurile de lavă.

Întrebați vulcanii cum ard rădăcinile
chiar dacă sunt de piatră
apoi învățați de la inimile despietrite
cum se iartă.

Împungând în coastele cerului
cu fulgere ascuțite
furtunile încep operațiile fără anestezie
în zodia mielului.

Scuturându-și ploile de stele
în anotimpuri coapte
semnele prorocite silesc timpurile
să treacă prin inele.

Se adună culegătorii în cete
la porțile luminii;
să vină să bea fără plată
toți aceia cărora le este sete.

Ce căutați voi zodii amestecate
la aniversări de vârste nedatate?
de ce v-ați îmboldit ursitoarele
să întunece luna și soarele?

Sosise anotimpul pentru zodii
să fi început culesul de rodii
iar ursitoarele cu steaguri de zdrențe
să strige catalogul cu absențe.

Pe brațul vieții se strânge garoul
donează iar sânge ecoul,
la marginea lumii se-aud niște pași
viața și omul mai lasă urmași.

S-a pornit vânătoarea de umbre:
hăitașii scuturau copacii
de vântul ascuns în spatele frunzelor,
gloanțele trasoare de meteoriți
nimereau uneori
câte o pasăre gata rănită
într-un cuib de stele.

Ogarii cu zgărzi de cale lactee
latră la găinușa ascunsă
în zodia fecioarei;
cine a mai pomenit vânătoare de noapte?
himerele adună tuburile se cartușe
din poligonul închis pentru reparații.

Gornistul dă semnalul de încetare:
“mergeți măi oameni acasă
până nu începe
cealaltă vânătoare de vrăjitoare,
cu gloanțe oarbe
și hăitași cumpărați pe arginții furați.”

Răsfoind pagini în istoria lumii
dăm de semne de carte;
au fost puse acolo de timpuri
prin a căror inimă a trecut sabia.

Dacă vom ști a citi semnele timpurilor
atunci, vestitorii din insula Patmos,
vor turna ultima noapte peste lume
apoi va urma Împărăția Luminii.

În fiecare dimineață se aude porunca:
“Să fie lumină!”
și în fiecare seară un susur blând
șoptește: “Nu te teme!
peste noapte voi odihni lumina
ca dimineață să ți-o dăruiesc iarăși
proaspătă”

Se rostogolesc lumi
unele peste altele,
în intersecții cu “cedează trecerea”
niciuna nu își trage înapoi secerea.

De jur împrejur se cască prăpăd,
și cresc buruieni și ispite,
se fac operații pe ochii ce nu văd…
Păcat! Nu mai sunt reușite.

Oare ce ai Doamne a ne spune
prin depeșele lumii nebune?
nu cumva semnalele de avarie
scobesc în măsele mâncate de carie
dureri de oameni nebuni
în mine de cărbuni?

Nu cumva ultima solie pentru damnați
îi va găsi refugiați în ultima galerie,
acolo unde lumina îndoliată
nu va mai pătrunde niciodată?

Parcă mi-e groază și mi-e ciudă
când mă trezesc în miez de noapte
parcă-am dormit pe pernă udă
iar visele nu-s toate coapte.

Ajunge noaptea un ierbar
cu file negre și presate
iar stelele în insectar
așteaptă condamnări la moarte.

Ziceam:
“Îmi voi pune visele în album
și ori de câte ori îmi va fi dor
mă voi întoarce la poarta și în casa lor.”

Atunci nu m-am putut gândi
că visele s-ar ofili;
ca-ntr-un ierbar cu filele presate
le-am strâns pe toate:
vise întregi, purificate,
înfășurate toate în cămăși curate.

Nu am știut atunci de hoți de vise,
că porțile dacă rămân deschise
vor da năvală hoardele de furi
să-mi smulgă toți copacii din păduri.

Și n-am știut că hoardele flămânde
vor sta în ascunzișul lor la pânde
și otrăvindu-mi câinii mei de pază
vor semăna în vise gemete și groază.

Se mai revarsă hoarde din pustiu
dar încă în albumele de vise scriu
nădejdile cu litere-ncrustate,
tu, omule, visează mai departe!

« Postari mai noi — Postari mai vechi »