Eu știu că suntem de-o vârstă, veșnicie;
ce mai contează că țin minte
doar banalitățile unei vieți trecătoare,
important este că am nădejdea eternității.

În sâmburii din fructele coapte
Se-aude un zumzet de șoapte
Și roiuri de-alai de albine,
Frânturi din concerte divine.

Coroane din pulpă de rod
Fac strajă la capăt de pod
Și picură-n cord de nectar
Atingeri cu cer de cleștar.

În arcuri cu coarde întinse
Săgeți cu pustiuri învinse
Dau ram de măslin în câmpii
Când sorb din izvoare cu apele vii.

În sâmburi cu mantia groasă
E capăt de drum către casă;
La geamuri și uși neînchise
Colindă viața colinde cu vise.

Ne vine tot mai greu să știm
că zi de zi ne șubrezim;
purtăm în miez de ierni poveri
și tremurăm în miez de veri.

Turnăm din vid pustiu arid
și în genuni stârnim furtuni
apoi, prin ploi
umblăm desculți, de suflet goi.

Rânim fântâni la rădăcini
după izvoare migratoare
iar între naștere și groapă
ne rezemăm în cozi de sapă.

Pășim egal și inegal
către o zi de la final
pe poduri șubrede culcate
între viață și-ntre moarte.

Cu sacii plini ori sacii goi
trecem prin smoală și noroi;
într-un ungher, oameni săraci,
cos sparte petice de saci.

Stau la rând să-mi cer voie să plâng;
în șirul acesta de așteptare
sunt primul și ultimul,
și între noi, toți ceilalți ei ai mei,
așteptând învoirea de-a plânge
chiar de la noi,
noi, cei care împărțim lacrimi
și, bonus, suspine.

Stai la rând și tu, lângă mine;
suntem aproape primii,
aproape ultimii,
în șirul acesta încovoiat
ca un cerc neterminat.

Se rup din oameni crengi uscate
Cele ce-s verzi s-aducă rod,
Culegători plecați pe coate
Își strâng recolta la-antipod.

Din frunzele îngălbenite
Își fac covor de amintiri
Iar nopțile îmbătrânite
Le-mpodobesc cu trandafiri.

Din rădăcini încolăcite
Storc sevă către fructe-n pârg,
În zorii zilelor smerite
Duc coș cu fructe moi în târg.

Pun pe tarabe zile pline,
Le mătură de zile goale,
Plătec cântare în suspine
Când hoții dau prin târg târcoale.

Pe înserat se-ntorc acasă
Să-nchidă nopții calde somnul,
Frâng pâinea și pun vin pe masă
Și stau la cină lângă Domnul.

În gările cu linii demontate
trenurile s-au descălțat
de roțile care le dor;
acarii le-au pus la ruginit
în depouri abandonate
până vor fi inventariate de moarte.

Se trimit către gări directive
în multe cuvinte:
să se vândă și ele pe un talger de linte,
să nu mai aștepte să fluiere trenul,
să-și schimbe stăpânii și genul.

De ce-am mai avea nevoie
de linii și gări
dacă tot nu ne-ndreptăm nicăieri?
le vindem la vrac pe un fum de țigări.

Se vând împachetate-n nopți
Zile cu sâmburii necopți,
Pline de icuri și de scoabe,
Pe colțurile de tarabe.

Puținii trecători, grăbiți,
În grija lor înfofoliți,
Aruncă mărunțiș olog
În talgerul pentru milog.

O ploaie rece și răzleață,
Încărunțită de mătreață,
Tivește colțurile zilei
Cu banii din cutia milei.

Târziu, zăresc lângă-o tarabă
Un om sărman care se roagă
Cu mâinile împreunate:
“O! Doamne, fă din nou dreptate!”

Pentru o vreme sângele și-a oprit curgerea prin vene,
pentru că în om s-au ridicat baraje de tatuaje
și s-au săpat fântâni unor demoni-stăpâni.

Cărările vieții au fost sparte,
ca băncile,
și nu se pot străbate cu bărcile;
de pe versanți sterpi se scurg viituri,
oamenii se ascund în crăpături și păduri.

În creiere nu mai e loc de minți,
îi răstignim pe îngeri și sfinți;
fetițele nu-și leagănă păpușile,
se nchid cu zăbrele inimile și ușile.

Vânturile uscate poartă în spate
deșerturi și dune crăpate;
hambarele sparte n-au talger cu rații
și nici n-au făcut pe cord operații.

În amonte de inimă și în aval
nicio tresărire ori unduire de val;
sângele își poartă globulele pe jos, însetat,
până se adapă din sângele lui Hristos crucificat.

Frunzele sunt jumătăți de aripi de fluturi
care au renunțat să zboare,
din dragoste de floare,
din dor de a-i sta aproape
și zi și noapte.

Frunzele vor încărunți
după ce albina cu floarea se vor iubi;
când fructele dulci ale dragostei lor vor da să cadă
aripi de fluturi vor țese
covor în ogradă.

Pământul are memorie:
ține minte că am fost luați din el
și ne cere înapoi.

Ce i-am putea dărui noi, oamenii, la întoarcere
și la ce i-ar folosi darurile?

Dar, nu!
Am fost împrumutați cu cer
și s-a plătit pentru noi
preț de răscumpărare în sânge.

Suntem cetățeni ai cerului,
iar pe pământ, doar peregrini
și trecători,
cât să ne numărăm tot mai grăbiți anii
ca pe un mărunțiș.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »