Trudim în minele de sare a ăstei lumi
și-n cele de cărbuni, cu praf și cu fum,
ne zbatem în mers înainte
cădem în mers înapoi
respirăm câte un aer de pace
între două războaie,

adormim între vise ca între spini
ne suntem departe,
ne suntem străini
ne reparăm ceasurile cu timpuri trecute,
ignorăm florile zicând că sunt mute;

inimile reci nu vor putea sculpta
grandoarea din fulgul de nea
e vremea să întindem corzi de viori
între trecători,

e vreme de poduri, nu-i vreme de ziduri
e vreme de albii de lacrimi,
nu-i vreme de riduri

trudim, trudim, trudim,
să ne treacă viața, și nu știm
ce scurtă și firavă-i ața
pe care prea mult o-ncâlcim

deschide, omule, ochii,
privește în juru-ți la toate,
apoi să te rogi, privind către cer,
cu toată credința
și mută-ți în eternitate toată ființa!

Proprietari pe alb și pe negru,
Peste rest de rebut și integru,
Iar între înserare și zorii de zi,
Proprietari peste visele gri.

Poprietari peste negru și alb,
Între granițe arse-n napalm
Vopsim în culori sângerii
Un aer cu pui plămânii.

Proprietari de drept, proprietari de strâmb,
Umblăm încălțați în carâmb
Căci talpa picioarelor, încă,
Nu calcă din stâncă în stâncă.

Proprietar aproape pe nimic,
pierzător aproape a toate,
tânjind a fi mare ești mic
și tot mai aproape de moarte.

Vânzător ambulant de iluzii
cumpărătorului care tu ești
trăiești din perfuzii în perfuzii
respirând prin bronhii de pești.

Nebun: un mutant mutat în păcat,
hrănit din gamelă, cu linte,
oceanul din suflet ți-e spart,
îți curg neuronii din minte.

Bătaia de inimi împinge venin
în trupuri vândute pieirii..
…………………………………
O! Încă la masa cu pâine și vin
tâlhari se predau mântuirii.

În săli de judecată
nimeni pe nimeni nu iartă;
judecătorii pronunță sentințe
împlântând în nevinovați suferințe,
tribunalele pline se fac de rușine.

Închisorile cu gratii ruginite
strecoară ființe prin site ciobite
apoi fierb otrăvuri în oalele sparte
și vieții-i împart condamnare la moarte.

În cuibul dreptății nu-s ouă nici pui,
în junglă, incesturi nasc lei nesătui,
flămândă stă noaptea la pândă
vânzându-l pe om cu dobândă.

Dobândă apoi la dobândă,
o, lume, cât ești de flămândă!
se scot la mezat iar oameni postumi
dar cine mai cumpără cioburi de lumi?

Vântul varsă aer din plămâni,
spre a-l căli îl trece prin deșert;
vânt ars și însetat după fântâni
m-ai învățat în fiecare zi să iert.

Să vină ghețarii cu vele polare,
să scuture norii din caier,
sorbind din găleată adâncă de mare
să verse iar vântul pahare de aer.

Respiră și tu că și eu respir
miresme cu imnuri cerești;
în brațe se strâng zenit și nadir
de dragul ființei ce, omule, ești.

Golindu-se de întuneric,
nopții îi rămâne carcasa
precum o cămașă de forță
cu meridianele paralele
ninsorilor polare.

Va ninge cu meteoriți înghețați
în gurile flămânde a sacilor sparți,
se vor deschide larg porțile
umplându-se cu troiene-lactee nopțile.

Când vom înțelege că moartea
nu este altceva
decât absența eternității,
atunci vom ști cât am fost de nebuni
dând Edenul întreg
pe un singur fruct.

Cuvintele sunt gloanțe,
Tot ele pot fi scut
Cuvântul asurzește
Ori poate fi și mut.

Din ele curge miere
Iar uneori venin,
Cuvântu-i mângâiere
Iar alteori, suspin.

Cuvintele-s colindă,
Dar și un bun rămas
Cuvântul e oglindă
Cuvântul e popas

Cuvântul ne desparte
Cuvântul ne-ntâlnește
Când ne trimite carte
E dorul ce iubește.

Cuvântul ne e hrană
Și scurgere de lavă
Cuvintele sunt rană
Balsamuri sau otravă

Cuvintele aleargă,
Cuvintele sunt șchioape,
Cuvântu-i vale largă
Ori albii fără ape.

Cuvintele se luptă,
Cuvântele sărută
Și dreptele cuvinte
Țin steagul pe redută

Cuvântul e curaj
Cuvântul este frică,
E stavilă, baraj,
Coboară și ridică.

Cuvântu-i o suldalmă,
Cuvântul e un vers,
E val, e mare calmă,
Furtună-n univers.
Cuvântul e o velă-n
Catargul depărtat,
Cuvânt-i rugăciune,
Cuvântul e păcat.

La început a fost
Cuvântul întrupat;
Ne-a pus la adăpost,
Dar cine ne-a furat?

Privește omule-n oglindă
La chipul care te privește
Parcă ar spune o colindă
Ce inima ți-o copleșește.

Parcă de dincolo de ziduri,
Parcă de dincolo de poartă
Pe chipul tău șiroaie riduri
Ori, poate, e oglinda spartă.

Dar ridurile nu sunt șanțuri
Și nici răzor de-nmormântare,
Verigile de ani din lanțuri
Sunt sfântă binecuvântare.

Gustăm înserare
din blid de culori
bem zeamă de soare
cu spumă de nori.

Pe fața de masă
vărsăm din potir
o inimă arsă
și sânge și mir.

Atingem pământul
cu colțul de haină
ne-ncingem cu vântul
la cină de taină.

Visăm veșnicia
și ea ne visează
ne-atinge magia
apoi se-nserează.

Pe piatra de lună
se pune oglindă
o lume mai bună
colindă în tindă

« Postari mai noi — Postari mai vechi »