Amprentând pulberea
din poalele vântului
după oameni rămân chipuri cioplite
și sub piciore urme strivite,
ca de copite.

Amprentând cuvântul
vibrăm în trup vântul
și ochiul furtunii din craterul lunii,
ia miez de ecou rămas în depou.

Amprentele ochilor fără iriși,
când seceră miriști,
încă orbecăie după turma ce behăie
și se împiedică la ora de predică.

Amprente vândute la vrac se desfac,
se risipesc în păduri după leac de arsuri;
din ele se nasc amprente de frunze
sub forme de buze
transformând amprente-venin
în amprente de pâine și vin.

Lumea asta beată e plină de peroane,
goale,
își fierbe furtunile-n oale,
în aer pândesc microfoane.

În matriță de verighetă cercul de foc
soarbe
adâncul fântânilor oarbe,
apoi, cu izvor de izvoare face troc.

La porți părăsite câinii dezlegați latră
și mușcă;
pretutindeni se aud focuri de pușcă,
inima pământului a ajuns de piatră.

Plămânii lumii transpirate au făcut condens
și tușesc,
ciocane de fier ileie lovesc
să o întoarcă de pe contrasens.

Ajunsă acasă, spășită, în zdrențe
plânge,
se spală la cruce cu sânge;
o trâmbiță sună semnal de urgențe.

Ce vânturi mușcă hălci carnale
Din vela ancorelor tale?
Și cum să se deschide largul
Când nu ți-ai ridicat catargul?

În sălile de tribunal
Se-ndoaie punctul cardinal
Și scormonind în constituții
Să-nceapă să vorbească muții.

Vapoarelor, n-aveți a plânge
Cât n-aveți ancore în sânge
Iar valurile ridicate
Au maluri rupte și crăpate.

Cu soarele se face troc
Să pună lemne verzi pe foc
Iar ploile să-nmoaie jarul
Cât umplu jertfele altarul.

Vântul și vela și catargul
Apropie de țărmuri largul
Când înserarea își coboară
Saci plini cu stele către moară.

Se strigă la școală, din cataloage, absențe,
Se-mbracă miresele-n zdrențe,
Sună sirenele lung a urgențe,
Judecătorii vând vraf de clemențe.

Se scot din orare orice recreații,
La colțuri de cercuri se vând transpirații;
Din urlete omul își face ovații
Se vând în talcioc popoare și nații.

Curg neguri în haită și turmă,
Ajunse de vremuri din urmă;
Mistreții pădurilor scurmă,
În cai a dat boală de gurmă.

În munți încrustați cu bavură
Se-ncarcă vagoane de zgură;
Pământul e tot o arsură
Pansat cu bandaje de ură.

Căruțele-ncarcă tuleie
Și trec prin noroi de acnee,
De turle se leagă moschee;
Te plâng omenire atee.

FRUNZE ÎNGĂLBENITE

Mă doare clorofila-ngălbenită
din frunze ruginii și obosite
și ramurile pomilor ce zgârie
când ploi din burdufuri de toamnă țârâie.

Și doare clepsidra timpului scurs
căci anii ce trec n-au căi de recurs,
dor vântul și vânta atunci când împart
răscoala furtunii din sacul lor spart.

Dor drumuri de spini că n-au dus la școală
copii cerșetori cu traista lor goală,
dor riduri pe frunte și suflete-n riduri,
ruina zidită în falsele ziduri.

Dor eu și dori tu, dor ei și dor ele
când zeghe purtăm în loc de bretele;
dor timpuri ce trec și timpuri ce vin
cât nu ne hrănim cu pâine și vin.

Spitalul cu arșii de doruri e-nchis
dau flori de speranță din muguri de vis;
se umple imașul cu turme de oi,
Păstorul cel bun e iar între noi.

Când vă veți înălța zborul nu luați aripi de împrumut;
vă vor fi cerute înapoi
tocmai când, rezemându-vă pe vânt,
veți fi crezând că ați divorțat de pământ.

Nu va fi cine să vă pună
scară de de raze de lună,
s-ar rezema pe nimic,
furtunile vor face tornadă,
să vă soarbă
iar îngerii falși de lumină
în arii cu grâu vor semăna neghină.

Am întâlnit vânturi cu pletele rebele:
aveau măturoaie în mâini,
se apărau de câinii care mușcau din stele;

Se încălțau cu cizme fără carâmb,
dădeau zeciuială din izme
și suflau obosit și strâmb.

Cotrobăiau prin cotloane
și prin crăpături,
mușcau din păduri fără paltoane.

Am văzut vânturi și m-au văzut și ele,
eram amândoi transparenți și goi,
dincolo și dincoace de zăbrele.

Am nevoie de un loc în care să plâng
dar nu găsesc nici unul
pentru că toat sunt ocupate
de semeni de-ai mei, care plâng și ei.

Îmi voi amâna lacrimile până vin ploile
când voi plânge odată cu norii,
apoi vor veni ciobanii cu oile
și voi ieși liber pe poarta închisorii.

După restriște avem nevoie de liniște,
după suferință, de pocăință,
iar pentru eternitate
avem nevoie de divorțul de moarte.

Împărțind lumea,
justițiarii au decretat așa:
pădurile se împart pe din două:
partea de deasupra pământului, lor,
rădăcinile toate, nouă.

Ziua, tăiată în mod egal:
ei își opresc partea de zi,
celorlalți le revine noaptea mioapă și toată.
Banii lumii îi divid pe furiș și-ascunziș:
lor, aproape toți,
celorlalți, mărunțiș.

Pământul îl împart așa:
pământ pe care ei il pot călca
și cel interzis să-l călcăm,
restul e apă pe care învățăm să umblăm.

Florilor le fură culorile și nectarul,
noi, să hrănim albinele
și să ne înghițim suspinul și amarul.

Până și cerul îl împart:
cel senin și de stele plin
și-l însușesc,
acela cu furtuni și acela cu ceață
îl dăruiesc.

Justițiarii împart aerul și vântul:
cel condiționat și ozonat, să-l respire,
pe cel infectat și turbat, întubat, feliat,
îți e arondat, ție, omenire.

Dintre cuvinte aleg vorbele care amăgesc,
care mint și lovesc,
cele îngâmfate și neadevărate;
nouă ne rămân litere și tăciuni,
din care facem rugăciuni.

Justițiarii iau tot ce se poate lua,
calcă pe inima mea și pe inima ta,
apoi își plâng de milă…
mi-e greață,
mi-e scârbă, mi-e silă.

Din crengi îngrămădite peste bolți
Se scutură luceferii necopți
Iar vânturile calde-și fac nuiele
Din cozi de zâne și fuior de iele.

Înmuguresc în căile lactee
Păduri de stele printre orhidee;
Trag vânturile clopote în cer
Și fulgerele trag din revolver.

Cămările cu ape, burdușite,
Fac legământ cu spicele de pite;
Chiar dacă noaptea încă stă la pândă
Copila zilei nu va fi flămândă.

Atunci se vor hrăni pe săturate
Zorii de zi la mesele de noapte
Și bolțile cu aplecate ramuri
Vor colinda pe om la uși și geamuri.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »