Veghem între somn și postul de gardă
Când ploaia poruncește deșertului să ardă,
Împletim florile din mugur de livadă
Cu fructele căzute aproape-n zăpadă.

Frângem în păsări ram de păduri
Pe raza de soare arzând uscături,
Păzim la intrare cu chei de ieșire
Inel de logodnă, mireasă și mire.

Clădim pod de apă peste maluri de lut,
Sfârșim începutul și-l punem sub scut;
Începe să ningă. Omătul colindă.
Pământul îngheață în glob de oglindă.

Și inima mea, um bulgăr de gheață,
Cu raze de lună se spală pe față.
Luceferi și stele la nunți se împart,
Începe în cer serviciul de cart.

De câte ori, întâlnindu-ne cu noi,
nu ne-am ocolit, zicând:
” Acesta nu sunt eu”.

Și asta pentru că aveam o bârnă în ochi;
de aceea au rămas pădurile fără copaci
și fără oxigen,
iar noi ne încăpățânăm să respirăm
fără ele.

În lumea agitată care strigă
fierb țipete și răgnete-n derivă,
am învățat să tac asurzitor
sfărmând război de tunete în nor.

Se uită tulburată și pieziș
când lunecă-amețită-n grohotiș
întinde-și mâinile a disperare
neajungând colacul de salvare.

Atuncea tunetele și furtuna
se războiesc cu soarele și luna;
dau lumii leacurile de durere:
infuzie în marea de tăcere.

Apoi aștept tăcut și gânditor
la porțile de liniște și dor;
îngenunchez pe pragul de suspine:
Isus Hristos murit-a pentru tine.

Iată-ne:
între zgomot și liniște,
între zigot și moluște,
între păsări și târâtoare,
iată-ne, oameni,
pe două picioare.

Iată-ne:
între Dumnezeu și șarpe,
cu un pas în viață, cu altul în moarte,
iată-ne dezrădăcinați, furați și prădați
și totuși iubiți, mântuiți și iertați.

Iat-ne plecați, iată-ne veniți,
strânși, unul în altul, apoi risipiți;
iată-ne, rădăcină și tulpină și ram,
iată-ne în libertate și mai apoi în ham,
iată-ne un bob, iată-ne un spic
iată-ne, totul, iată-ne nimic.

Iată-ne-n furtună, pe pat de suspin,
ori cu vreme bună umplând cer senin,
iată-ne cu îngeri și cu heruvimi,
iată-ne nebuni, iată-ne sublimi.

Iată-ne:
aduși înapoi dintre prinși de război,
îmbrăcați în haine albe de in,
iată-ne între floare și spin,
între geruri și toamne, iată-ne, Doamne,
între vremelnicie și veșnicie.

…Iartă-ne, Doamne, când nu ne dăm Ție!

Trebuia să-mi cer iertare pomilor:
i-am acuzat că încărunțesc
și, de fapt, ei înfloreau.

M-au iertat, ba, mai mult
mi-au dăruit pe covor de frunze,
roade,
semne ale înțelepciunii
perilor cărunți

România din afara României
S-a semănat în aria robiei,
A încolțit sub spini și pălămide
Iar albia i s-a umplut de hidre.

Exilul, ca o menghină, o strânge
Și de sub inimă îi curge sânge,
Cu sacii goi, uitată-n bejenie,
Tânjește după oaze din pustie.

Și își stâlcește graiu-n grai străin,
Se culcă-ntre uitare și suspin,
O prinde dor de visul ei natal
Când reazămă o targă din spital.

Acasă ierburile-i cresc în curte,
Cărările către fântâni i-s scurte
Iar cheile în uși au ruginit
De-atâta dor ajuns neostoit.

Bătrânii tăi încă mai ies la poartă,
Privesc în gol ca într-un hău de soartă;
Calcă tăcuți covorul de tăciuni
Apoi îngenunchează-n rugăciuni.

Semănăm primăveri
și peste vară odrăslesc toamne
pe care le acoperim cu ierni
precum cu mantaua vieții
care ne rămâne scurtă.

Gustăm anotimpuri
dinspre cruste de zile
spre miezuri de ani;
vom secera lumini de stele
cu numele noastre
înscrise în ele.

Poetul
e omul acela
care respiră
inspirație
apoi scrie
cu literă vie
în zbucium de mări
vindecări.

Te înfășori în munte, patrie,
pentru că ai nevoie de aer
și îți cobori apele zglobii
să are felii de câmpii
și să le coacă, după ce colții de grapă
îți vor scrie cu litere românești
portretul așa cum dorești.

Te afunzi în păduri netăiate, patrie,
dar încapi pe jumătate,
căci le-ai vândut în bâlciul deșărtăciunii
pe polii și arginții minciunii.

Te scalzi în ape tulburi și-nghețate,
mănânci din resturile alterate;
te-mbălsămezi de parcă ai fi vie
tu, patrie închisă-n colivie.

Nu ieși în lume cu tine întreagă,
te pleci în fața acelor ce te neagă,
te uiți abandonată printre străini,
îți încarci desculță căruțele cu spini.

Nu faci alergie la prostie
când carii îți mănâncă din glie,
în casele mari ești rob și badantă
ai roțile sparte și circuli pe jantă.

Ți-e plin catalogul de absențe
și dulapul de haine de zdrențe;
pentru ce nuntă te pregătești
când plângi pe ascuns și jelești?

De ce, patrie, îți împărți talanții cu amanții?
dacă te-ai logodit cu poporul pe vecie
de ce îl trimiți în bejenie
și de ce te îmbraci în trei culori
numai atuncea când mori?

Dar, hai să ne rugăm împreună
ca Duhul Cel Sfânt să ne fie arvună
în orice inundații de încercări
să ne-nvelim în cer cu vindecări.

Am văzut timpul alergând:
inspira lume;
îl însoțim și noi pentru o vreme,
doar între sistolă și diastolă,
restul e tăcere.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »