Un fulger zimțat
a fost inundat
cu ploi descusute din sac;

dacă va face contestație
se va judeca în ultima instanță
de constelație;

sunt martori ce vin să susțină
că fulgerul scrie
cu arc de lumină

mai pun mărturie sacagii
că nu au vărsat
din apa urgiei

rămâne sentința în pronunțare:
“fulgerul s-a jucat
cu o rază de soare”.

Fulgii de nea nu-s altceva
decât stele îmbrăcate în alb,
pentru întâlnirea cu anotimpul purității,
în regatul de taină al clipei,
și ale căror inimi colindă
la geamul eternității.

Dacă am avea în loc de picioare, rădăcini,
Nu ne-am altoi în butuci străini
Ci am găzdui, mai mult, printre ramuri,
Colinde de prunci la frunze de geamuri.

Am sădi în pământ românesc
Păduri și livezi care cresc
Sprijinind neamului ăstuia orizontul,
Căci, Doamne-i cutremur și rupe-se frontul.

Și tremură carnea și sufletu-n noi
Că vin viituri și hoarde, puhoi,
Și vin legiuni cu lege proscrisă
Din funduri de iaduri trimisă.

Chem neamul să stea în picioare,
Să are la granița țării răzoare,
Să-și pună din nou grănicer
Pe Cel ce iubește și vine din cer.

Vărsându-și norii călimara de ploi
fulgerele și-au înmuiat penița
în cerneala lor
și au început a scrie poezie
despre rădăcini însetate
și crengi răsfirate
despre iarbă și stuf,
despre deșert și năduf,
despre florile-fluturi
și fluturii-flori,
despre sacii de grâu
pe prispa de mori.

Mai departe e drum de făină
spre pâine, spre masa întinsă,
spre lampa lăsată aprinsă,
e chemarea acasă a secerătorilor
în întâmpinarea mesagerilor zorilor.

Plantând zile în viețile noastre
cu raze de soare din răsărit,
tragem nădejdea să secerăm
spice cu vremi de luni,
și spice cu vremi de ani.

Dacă nu băgăm de seamă
la mersul timpului
va veni vrăjmașul să fure recolta;
atunci truda noastră ar fi în zadar
și am trăit degeaba,
sau, poate că nici nu am trăit.

Ție, bob de zi,
ce îți trebuie să te începi
mereu și mereu cu dimineți
și să te stingi în fiecare apus de soare?

Mi-a fost greu să-nțeleg jertfa ta
până când, peste noapte,
mi-ai visat gândurile
și atunci m-am trezit fericit
că tu vegheai la căpătâiul meu cu îngeri.

Da. Peste noapte eram
cealaltă parte a ta,
dar nu știam, pentru că,
nu-i așa, tu mă vegheai
și eu dormeam.

Prin strâmtoarea asta
dintre minus și plus infinit
se scurge eternitatea;

omul așteaptă pe puntea ei
să prindă trecerea prin viață
și nici măcar nu clipește
ca nu cumva să nu apuce să o vadă.

Cunosc râul care curge în ploi
și cel care plânge după noi
când ne amestecăm cu malul lui de lut
și devenim țărâna din început.

Cunosc bruma care se presară
prin sita trecută de margini de vară
cunosc și ghiocelul care așteaptă
să urce spre flori de pe prima treaptă.

Cunosc stelele care se numără una pe alta
și muntele cioplit de îngeri cu dalta;
mai știu și de revărsările din căile lactee
și de soldații ce nu se întorc din tranșee.

Cunosc că nu cunosc îndeajuns infinitul
dar știu că păcatul aduce sfârșitul
mai știu că la cruce, pentru mine, s-a frânt
Un trup coborât din cer pe pământ.

Suntem un cort ancorat în țăruși
ce se trece odată cu viața;
ne acoperim pentru o vreme cu el
până la timpul când se desface
și cerul devine cortul acoperământului nostru
iar țărușii lui se ancorează în veșnicie.

Salcia își pleacă ramurile
peste luciul apei,
a reverență,
spre a-i mulțumi
că îi adapă rădăcinile.

Taina acestei iubiri
se tălmăcește
când vântul împarte povești
celui ce sunt
și celui ce ești,
celor ce mâine se vor săruta,
plângătoare salcie,
sub tăinuire ta.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »