Nu-i loc să fie-atâtea file-n calendar;

s-a decretat: “să fie mult mai rar,

iar zilele să fie mult mai scurte,

cât să încapă-n igluri și în iurte.”

Se cuibăresc minutele-n secunde

căci firmitura timpului se-ascunde;

din vremuri, ce rămâne, se dă rest,

între lumini și umbre e incest.

S-au condensat esențele de vremuri;

privești la ele, omule, și tremuri;

ard rădăcini scheletice sub glie

să-ntoarcem brazda către veșnicie!

Câinii timpului

asmuțiți pe fiicele lumii

mușcă din coroana de spini

a însângerării;

fără vărsare de sânge

nu este iertare de păcat

cum fără jertfa Mielului

nu este înviere

și nici veșnicie.

Chiar aripile dacă ar cădea

de pe ele însele,

cerul ar deveni propriul său zbor

și ar găzdui îngeri veghetori

peste cupola lumii.

Sunt oameni a căror viață

se aseamănă cu un buchet de flori;

cu cât adaugi câte o floare

sunt tot mai frumoși

și miros a grădină.

Anii și florile lor nu se ofilesc,

adună înțelepciune

precum ar aduna nectar,

nu pentru ei, ci pentru lumea toată

pe care și-o cuibăresc la piept,

O! Bietul om! O! Bietul om!

s-a încorsetat în genom

de spațiu și timp și materie,

între deșert și prerie,

între polul nord și polul sud,

când uscat și când ud.

Între naștere și bătrânețe,

pe poduri și podețe de tristețe,

se înconjoară de ziduri,

se spală cu riduri și ape uscate

și mușcă din fructe furate.

A uitat c-a fost prins la furat,

s-a ascuns în tăceri de răspuns,

a vâslit în potop pân’ la ultimul strop,

lângă păsări în stol, el și sufletu-i gol.

Vine ziua de apoi,

cum să se întoarcă în Eden?

corul de îngeri nu are refren

nu mai are o arcă, n-are unde se duce,

încotro s-o apuce?

Însă vine o vreme, omule nu te teme:

curcubeu de lumină, dintr-o mână divină

te cheamă la cină, în taină,

te-acoperă cu lunga lui haină

apoi îți dă aripi să zbori între stele și nori.

Într-un bazar aproape infint

lumea se scoate pe ea însăși la vânzare:

Pe o tarabă droguri ambalate

și droguri cântărite de duceri în ispite,

iar în față ei o mare mulțime,

în cea mai mare parte tineri,

așteptând la rând,

de mână ținând încheieturile morții.

De o parte și alta: mâncare otrăvită,

din spic până-n pită, din floare în fruct,

pe același cântar cu arginții furați

din inimi ispitite de vânzări oprite.

În mijloc: un fel de galere

cu muncă aproape forțată

și neremunerată, batjocorită de vătafi,

călcată pe cap de satrapi,

și o piatră de moară la care învârteau de zor

un fel de Samsoni cu ochii scoși.

Apoi: tarabe cu armate mercenare, de vânzare,

apărate de soldați fără mâini și picioare,

înrolate la apeluri de seară, să moară,

și strecurate în noapte

cu armamentul lumii în spate.

La fiecare masă închiriată:

control de la o lume birocrată,

amenzi pentru vânzări ilegale

de morcovi, ceapă și petrinjei,

de oameni cu mâinile goale însăși de ei.

Peste tot și în toate festivaluri în valuri de rock,

îndemnând la credință deșartă-n noroc,

și la târguri-talcioc de vechituri

numite producătoare de valori și culturi.

Înțesate de dănțăuși și trepăduși,

de uși zăvorâte de uși,

se așează la o poză de grup:

zăgazurile lumii se rup, vulcanii erup,

iar omul din carne și oase și sânge

începe târziu, da, prea târziu, a plânge.

Pe axa timpului au fost semănate veșnicii;

pe cea a materiei oameni de țărână;

în punctul lor de intersecție

echilibrul îl ține crucea lui Hristos;

celelalte balanțe nu-s decât deșertăciune

și goană după vânt.

Iar ninge cu frig în ape sub dig,

Și plouă cu rouă pese  lună nouă,

Sub poale de gard chiciurile ard,

Pe raze de gumă se așează brumă.

Vânturi încolțite se iau la cuțite,

În nopțile-nchise burnițează  vise,

În cele zorite trec vise prin site,

Arșița din oase încă spală vase.

Pe floarea din tei a căzut polei,

Pe frunze și buze roiesc buburuze;

Mușcă din verdeață florile de ceață,

Și din fân cosit mielul obosit.

Grindină și gheață se spală pe față

Și ciobesc în flori resturi de culori;

Zăpezi în troiene sperie hiene,

Mieii de la oi se-nvelesc cu ploi.

Front de alizee își ridică zmee.

Oameni răi și buni piaptănă furtuni

Cântece de tunet dau tonul la sunet

Pe stele le dor fulgerele-n zbor.

Resturi de averse umblă pe traverse,

Trenurile-ajung un convoi prea lung;

Gara de plecare și de debarcare

Nu a fost la școală și rămâne goală.

Pe pământuri ude sufletele nude

Așteaptă decret din cer înțelept:

Poruncă-botez ! Dragoste și crez!

Să oprească trenul! A-nverzit  Edenul.

Ar trebui ca aripile frânte

să le coasem unele de altele

și să zburăm:

unul pentru toți

și toți pentru unul.

Vom avea aliat aerul,

și cerul, acoperiș.

Cum păsările își piaptănă cărările,

și valurile cutreieră mările;

cum păsările trag brazde de nori,

și valurile ară între apusuri și și zori.

Dacă ploile taie în franjuri perdele,

și visele scutură cerul de stele;

atunci când luceferii se-adună în poală

poetul cioplește cuvinte pe coală.

Când norii cu barbă bat ritmuri de tobe

dau semne “iernarii” să sufle în sobe;

dulgherii în fulg încep să cioplească,

un licăr de foc se naște în iasă.

Să spunem povești cu oameni și vise

cât cerurile-s încă deschise;

se-ncheie războaie sub steaguri de pace…

se naște o lume ieșind din găoace.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »