Poezia este curcubeu;

cuvintele ei sunt culori;

unite, devin lumină.

Dacă eram o pasăre

îmi conturam aripile cu aer,

tivit de curcubeu

atunci fiecare zbor

ar fi fost o promisiune

că lumina se împarte

pe culori

fiecăruia

în părți egale:

o parte pentru lumea care a fost,

o parte pentru lumea care este

și o parte pentru lumea care va veni,

o parte pentru noapte,

o parte pentru zi

iar ceea ce rămâne se toarnă

în flori, în clorofilă și în fluturi;

la vremea coacerii ai dreptul, omule, să le scuturi

Dacă ar ploua din senin

ploile ar fi albastre și calde

iar noaptea cerul ar ploua cu stele,

cu luceferi, cu comete și meteoriți grăbiți

să umple albiile cu lumină

spălând pământul de tină.

Când ar veni vremea zăpezilor,

în anotimpul mieilor și iezilor,

ploile închise la stână s-ar lua de mână

să colinde imașuri înverzite și încolțite cu ghinde.

Fiecare picur în parte

și-ar coase pe drum încălțările sparte

și dacă ar fi cu norii să lupte

și-ar tivi cu fulgere cămășile rupte.

Dacă ar ploua cu senin peste suspin

lacrimile ar deveni ploile din noi

și deșertul crăpat și uscat s-ar muia

căci, Doamne, ne-i ploua cu lacrima Ta.

Cutremurându-se,

cerul s-a scuturat de îngerii apteri:

o treime din stele s-a prăbușit în moloz

și-n praf și fum și foc și în pucioasă

ce ai găsi scormonind în dărăpănături

afară de moarte?

Dumnezeu a pregătit un cer nou

și un pământ nou

cu însăși viața Fiului Său.

Omul este ca un copac:

dacă-i înstrăinezi rădăcinile

trunchiul moare,

crengile i se usucă

și nu ajunge la vremea

cu flori și cu frunze.

Dacă-i înstrăinezi trunchiul

rădăcinile-i lăcrimează

și sângerează,

își pierde coroana din vremea

când era împărat,

îi cad ramurile cum ar cădea aripile

și vântul nu mai cântă la frunză.

Dacă-i înstrăinezi crengile

e cum i-ai reteza mâinile,

iar rădăcinile nu ajung

decât în trunchiul nud

și ciung și decapitat

și ghilotinat,

plângând cu frunze

și lacrimi de flori.

Dacă-i înstrăinezi frunzele vara,

i-ai furat comoara

și umbra și visul;

și atunci degeaba rădăcini,

degeaba trunchi,

degeaba ramuri,

i-ai furat lumină din geamuri.

………………………………………

Lumea este ca un copac:

dezrădăcinat,

trunchiat-descălțat,

scuturat,

fulgerat

bolnav de sevă necoaptă,

uitat în ploi de război

și cresc în el sicrie de nebunie;

lumea-copac cu suflet opac,

Am completat galaxia cu steaua care lipsea

și galaxia mea a fost întreagă;

am completat cerul cu galaxia care lipsea

și cerul a devenit împlinit;

Cu cerul care lipsea am completat infinitul

și infinitul s-a așezat în palma lui Dumnezeu;

Dumnezeu a așteptat după mine, după tine, după noi

și apoi a făcut veșnicia în care ne-a așezat sufletul.

Chiar dacă ar avea aripi

vapoarele nu s-ar desprinde de ape

pentru că cerul lor este marea.

Trec vânturi prin timpuri și spații,

Sfărmând furios constelații;

Pe cercuri polare și rupte

Cad stele în coșuri de fructe.

Pe rafturi, în igluri, se pun la iernat

Cununi împletite de cer congelat;

Se-nheie sezonul deschis de tornade

Se-mprăștie-n dune comete nomade.

Hăitași, vânători, ogari și dulăi

Se-adună la cină în colț de odăi;

O jertfă coboară din cerul deschis,

O! Iartă-ne, Doamne, că iar am ucis!

Nu ceasornicul consumă timpul,

el doar îl măsoară;

tu, omule, îl fărmițezi

în secunde, în minute în zile și ani

ca mai apoi el să te fărmițeze în țărână

și să te așeze în lutul din care ai fost luat.

Începe un timp la prezentul continuu,

pentru tine, ființă cu trup ceresc,

care nu se descompune,

pentru că te-ai născut din nou, din Dumnezeu.

Când vor veni furtunile

Să ne împreunăm mâinile,

Să ne sprijinim pe genunchi îndoiți

Sub cruce, să nu fim striviți.

Când vor veni ninsorile

Să nu oprim morile,

Să macine grâul din vară

Să nu fie pâinea amară.

Când vor veni ploile,

Să strângem în staule oile,

Să nu le ducă vâltorile

Acolo unde croncăne ciorile.

Când vor coborî vărgatele umbre

Să nu lăsăm pruncii să umble

La poarta cu nopți încuiate

Dincolo de care-i cămașa de moarte.

Când pleacă de-acasă cocorii

Le puneți sub aripă norii

Spre-a ști să se-ntoarcă din nou

La cuiburi făcute-n ecou.

Dumnezeu trimite ‘nainte solia:

E-așa de aproape să vină Mesia;

Acei îmbrăcați în haine de in

Să intre pe porți în cerul senin.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »