Poate că nu am plâns destul
În luturile trecătoare
Când cuiele făceau recul
Din mâini și coaste și picioare.

A fost un trup sacrificat
În locul meu, al tău și-al lui,
Dar parcă lumea a uitat
Că era Fiul Domnului.

A fost jertfit în locul lumii
Luându-i vina și păcatul,
Doar orbii mai prăjesc cărbunii
Tot așteptând să vină altul.

Da, dă pironul înapoi
Și lancea nu străpunge-n coaste
Căci Cel străpuns este cu noi
Și ne-a înscris în a Lui oaste.

Nu. Sângele nu s-a-nchegat
Ci spală râuri de noroade,
Isus Hristos, Cel înviat,
Aduce-n aria Lui roade.

Putem a fi culeși cu toții
Chiar dac-avem în trup noroi,
A început întâi cu hoții,
Dar știu, vom fi culeși și noi.

Un orb nu poate visa,
doar aude visul;
el nu are trebuință de oglindă
pentru că sufletul lui este oglinda
atunci când cântă lăudând pe Domnul.

Își umple albinele
Cu nectar botinele,
Sfârșindu-și năduful,
Să îndulcească stupul.

Circulă furnicile
Când cocu-se spicele
Așa ca tractoarele
Când ară hotarele.

Cocori în coloane
Desfac din obloane
Vremelnice halte
Spre țările calde.

Un greier și-o greieră
Câmpiile treieră
Când ierburi încântă
Cântând ca la nuntă.

Pe buze de ciuturi
Ninsoare de fluturi
Bea ape de zor
Din rece izvor.

Covoare de frunze
Sărută pe buze
Copacii cei buni
Când spun rugăciuni.

Miresme de flori
Vopsesc în culori
Și aer și cer
În tainic mister.

Mulțimi de popoare,
Ieșind din strânsoare
Dezleagă blestem
Și nu se mai tem.

Când omul cinează,
Năduful de-amiază
Se schimbă-n răcoare,
E iar sărbătoare.

E iarăși nădejde
În arii cu mejde
Sămânță să cadă
Și să nu mai ardă.

Fă, Doamne, năduful
Să nu-năbușe duhul
Când om renăscut
Se pune sub scut.

Primind ocrotire
Din mare iubire
Ființa iubită
A fost mântuită.

“Cine ești, Doamne?” am întrebat.
“Eu sunt Cel ce sunt” mi-a răspuns Cel ce este,
“Sunt Dumnezeul tău și Domnul domnilor
Și Împărat al împăraților

Începutul și sfârșitul, alfa și omega
Cel dintâi și Cel de pe urmă,
Eu sunt calea și adevărul și viața,
Fiul omului și Fiul lui Dumnezeu.

Eu sunt jertfa de ispășire,
Cel dintâi născut din toată zidirea,
Eu sunt butucul și voi mlădițele,
Eu sunt Păstorul cel bun și ușa oilor.

Eu sunt lumina lumii și pâinea vieții și apa vie,
Chipul Dumnezeului celui nevăzut,
Sunt Dumnezeul adevărat și viața veșnică,
Sunt capul Bisericii Mele.

Sunt stânca mântuirii voastre
Și piatra din capul unghiului
Și înțelepciune, neprihănire,
Sfințire și răscumpărare.

Sunt Dumnezeu întrupat,
Cel răstignit și înviat, Cel înălțat
Și Cel ce va fi iarăși să vină
Să-Și ia Mireasa acasă.

E plină biblioteca lumii cu rafturi goale,
abecedarele s-au ofilit în litere,
nu se mai dau examene de admitere
iar diplomele au ștampile de demitere.

E plină biblioteca lumii de sertare
burdușite peste noapte de contracte,
printre resturi de legi și artefacte,
niciodată întregi, niciodate exacte.

E plină biblioteca lumii de absențe;
i-au plecat demult bibliotecarii,
i-au năvălit în scândură carii
macazele lumii își schimbă acarii.

Timpul adună cioburi de vremuri,
le strânge în batiste ce au șters lacrimi
apoi le stoarce în marmite și gamele
pentru zilele negre și grele.

De ce ne-am teme de oameni
câtă vreme Îl avem pe Dumnezeu?
suntem înconjurați de aripi perechi
de la îngerii gemeni.

Respirăm peste ghețari și ei se topesc,
cuptoarele încinse amuțesc
când în mijlocul lor e cu noi Hristos;
El ne dezleagă strânsorile,
iar pe cuptorul aprins îl transpiră ninsorile.

Atunci când vorbește Dumnezeu
se aburesc norii
și cerul transpiră cu mir și cu ” miră”,
oceanele clocotesc în creuzet
iar omului îi bate inima în piept.

El poruncește să fie lumină
și lumina e regină divină;
El poruncește furtunilor să tacă,
pe oameni îi cheamă să umble pe apă.

El poruncește apelor să fie potop
și trage cerul peste oameni la loc;
pune focul sub Gomora și Sodoma,
pe om îl face după chipul Lui, aidoma.

Pe munte, cuvântul Lui este o predică
și șchiopii și ologii nu se mai împiedică;
El scrie poruncile cu degetul în piatră
și pe tâlharul tâlharilor îl iartă.

Da. Când vorbește Dumnezeu, poruncește,
prin fiecare cuvânt ne iubește
și tocmai de aceea S-a făcut Cuvânt,
de aceea tu ești, el este, eu sunt.

Am visat cu Dumnezeu:
se făcea că m-a luat de mână
și mă ducea să-mi arate facerea lumii

m-a trecut dincolo de timp
și mi-a spus: “privește!”
nu vedeam nimic pentru că
părea că nimic nu este

dar când a chemat lucrurile care nu erau,
ca și cum ar fi, ele au început să fie,
să asculte și să se supună

începutul de soare și lună și pământ
le-a zidit din cuvânt,
stelele și infinitul încă le întinde,
iar din lumina Lui a făcut lumină

deodată m-a dus să mă arate pe mine:
semănam cu Adam și eram din țărână,
dar palmele Lui de Olar m-au frământat
apoi mi-a suflat viața în nări

și n-am mai visat, dar m-a cuprins un dor
și m-a cuprins un drag de Tata
și de atunci, când El îmi vorbește
cuvântul Lui mă topește

toiagul și nuiaua Lui mă mângâie
iar îmbrățișarea mi-e întotdeauna scăparea
și iubirea Lui divină mi-e aer, viață, lumină.

Cum să-mi împart sufletul în două
și să vi-l dăruiesc? căci nu v-ar ajunge
când sufletul meu se împarte în infinit de jumătăți
ca să vi-l dăruiesc, vouă,
celor care sunteți infinitul.

Din magma norilor vulcanici
Au încolțit lacrimi de ploi
Iar ghearele de șoimi titanici
Aruncă-n oameni cu noroi.

În magma de miros de flori
Înfășurată-n curcubeu
A coborât de-atâtea ori
Să o miroase Dumnezeu.

Sub magma crustei de pământ
Cuptorul coace rădăcini
Din care crengile de vânt
Mai fac balade din suspin.

Din magma cerului curat
Căzut-au îngerii apteri
Dar Dumnezeu s-a îndurat:
A plămădit Adamul ieri.

Din magma omului ce sunt,
Din magma omului ce ești
Ne pune aripi Duhul Sfânt;
Zburăm spre-mpărății cerești.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »