Prea mult am umblat în întuneric

pentru că nu am știut că lumina este chiar în noi

și n-am știut că noi suntem lumina lumii.

Prea mult am flămânzit

pentru că nu am gustat din pâinea venită din cer

și nici din peștii și pâinile înmulțite

ci ne-am hrănit cu roșcovele

scormonite de turmele de porci.

Prea am umblat însetați

pentru că nu am băut din apa vie

și prea mult am rătăcit

pentru că am apucat calea pustiei.

Prea mult am umblat goi

pentru că era în noi prea mult Adam

și prea multă Eva

și pentru că nu am îmbrăcat

hainele albe ale neprihănirii

având o singură cusătură.

Prea mult am zăcut bolnavi pe rogojină

pentru că nu am ascultat de porunca:

“Ia-ți patul tău și umblă!”

nici de chemarea:

“Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați”

Prea mulți nu trăim

pentru că nu ne-am născut din nou,

prea mult și prea mulți am murit

pentru că nu am știut să înviem odată cu Hristos.

Portativul, pe trepte de strună,

răsună a piatră de lună

cazută de sus în lagună.

Fiori de ecouri fac valuri

cu unde și noduri de șaluri

din inimi de oameni spre maluri.

Din ceruri coboară solia

căci îngerii-aduc bucuria:

în grajdul sărac se naște Mesia.

Pământul și ceru-mpreună

vibrează la vestea cea bună,

El, Domnul, la El ne adună.

Pe tine, lume, ce lumi te străbat

De nu știi, ești femeie, ori bărbat?

De care legi fără de legi te legi?

Vorbește Dumnezeu și nu-nțelegi

Vorbește prin ființa care ești

Dar tu alegi întâi să-nnebunești

Și prea adesea dormi pe-afet de tun,

O, om nepriceput! O, om nebun!

Trezește-te cât încă nu-i târziu

Căci a-nviat Hristos și este viu,

Străbate tot deșertul și pustiul

Căci Tatăl își așteaptă-acasă fiul.

Pe cozi de comete se-așează planete

Să-și “felie” pite, să-și culce orbite

Pe pat de lumină, căci lumea suspină.

Semnale de trâmbițe scot stele pe ulițe

Să vadă alaiul ce caută Raiul

Apoi să se-ntoarcă veșnicii să toarcă.

Un Mire în față, alături-Mireasă,

Locașuri în cer… ce tainic mister

Hai, vino și tu și nu spune nu!

Nu sunt decât un om,

omul care Te iubește, Dumnezeule,

pentru că Tu m-ai iubit mai întâi,

pentru că plămădindu-mă din țărână

ai suflat în mine Duh

și eu am primit viață

Pentru că ai luat păcatele mele

și mi-ai dat neprihănirea Ta,

mi-ai luat blestemul

și mi-ai dăruit binecuvântarea,

zbaterea deșartă mi-ai înlăturat-o

lăsându-mi bucuria și pacea.

Ai avut cu mine îndelungă rădare,

ai purtat crucea nelegiuirilor mele,

m-ai făcut copilul Tău

și eu Îți pot spune Ava.

Te iubesc, Doamne, pentru că ești drept

și pentru că ești bun,

pentru că împlinești toate promisiunile,

pentru că m-ai făcut o făptură atât de minunată.

Te iubesc pentru casa din cer zidită de Tine,

pentru că ai pregătit pentru om veșnicia;

eu știu că vei veni să ne iei acasă,

-pentru că așa ai zis Tu-

și vom fi cu Tine pentru totdeauna.

Ajuns-am a fi niște numere,

Contabilii să vină să numere

Ființe pierdute, vândute la vrac

Când îngeri apteri se-mbracă în frac.

Se fac cu noi, complicat, operații,

Ridicări la putere, împărțiri și fracții;

Ne pun în paranteze, ca în celule,

Suntem mulțimile vide și nule.

……………………………………………..

Se vând amăgiri la pachet

Căci n-am ascultat de Profet

Și încă furăm din pomul oprit,

Mușcând din păcat otrăvit.

În spate, Edenul, în față, deșert,

El, Domnul, vorbește: “Eu, încă mai iert!”

Cei care aud, chiar dacă-au căzut,

Se-ntorc iar la Tata, ca fiul pierdut.

Nu oamenii-nvrăjbesc, nu ei dezbină

Ci cel ce seamănă în noi neghină

În loc să ne unim

strângându-ne la piept

Noi aruncăm cu pietre-n înțelept.

Încremenim cu toții în țărână

Fiindcă uităm a ne ținea de mână

Și sufletul rămâne dezvelit

Căci am urât în loc să fi iubit.

Ne zicem frați dar inima ni-i rece,

Mai este timp genunchii să se plece

Și mâinile să ni le-mpreunăm

Să ne smerim, să plângem, să iertăm.

O! De-am avea credință, fiecare,

Pe Dumnezeu să-L punem la-ncercare

Cum ar ploua în noi belșug de pace

Și pâinile-nmulțite iar s-ar coace.

Încă șchiopătăm și încă ne târâm

Pentru că suntem ocupați să ne urâm;

Până nu vom semăna cu Creatorul

Va suferi tot mai bolnav poporul.

Ne-asemuim mai mult cu cimpanzeii,

Cu haitele ce-și mușcă dumnezeii

Apoi ne-ntoarcem unde am ucis

Dar fără suflet viața s-a închis.

Între un prea târziu și prea devreme

Mai strigă îngerul: “Tu nu te teme

Popor îmbolnăvit de suferință,

Poți învia dacă mai ai credință.”

Malaxorul timpului toacă zile,

toacă luni, toacă ani,

macină lumină și întuneric de-a valma,

și strânge pumnul și deschide palma.

Mușcă din vremuri felii,

pornește și stinge urgii,

deschide ferestre închise,

ne toarnă vedenii în vise

El vine și trece sosește și pleacă

se umflă în albii și iarăși le seacă;

coboară mândrii de pe ziduri,

pe om îl înseamnă cu riduri.

Prin axă de vremuri spre timpul din urmă,

Păstorul e-n față și turma în urmă;

spre timpul etern ce dă să înceapă,

ni-i sete și El e izvorul de apă.

El pune pământului pecetea de cer

și oamenilor viață atuncea când cer,

i-așează pe toți, la cruce, la rând,

Hristos e aproape, El vine curând!

Inimi de piatră și inimi de granit

au crezut că Dumnezeu a-mbătrânit

și-atuncea și mai mult s-au împietrit

de au ajuns a fi de neclintit.

Ceea ce ar putea să le topească

e dragostea-nfocat-dumnezeiască;

atunci ieși-vor mieii iar să pască

pășunile din patria cerească.

Atunci vedea-vom om descătușat

de gratii de-nchisori și de păcat,

vrăjmașul omului va fi sfărmat

căci la Calvar Isus a înviat.

Și inimile fi-vor despietrite,

vor fi-mpărțite înmulțiri de pite;

mioarele pierdut de rătăcite

se-ntorc la staul pe cărări sfințite.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »