Nu oamenii-nvrăjbesc, nu ei dezbină

Ci cel ce seamănă în noi neghină

În loc să ne unim

strângându-ne la piept

Noi aruncăm cu pietre-n înțelept.

Încremenim cu toții în țărână

Fiindcă uităm a ne ținea de mână

Și sufletul rămâne dezvelit

Căci am urât în loc să fi iubit.

Ne zicem frați dar inima ni-i rece,

Mai este timp genunchii să se plece

Și mâinile să ni le-mpreunăm

Să ne smerim, să plângem, să iertăm.

O! De-am avea credință, fiecare,

Pe Dumnezeu să-L punem la-ncercare

Cum ar ploua în noi belșug de pace

Și pâinile-nmulțite iar s-ar coace.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post.

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website