Războiul este despre

cine pe cine rănește mai mult,

cine distruge, cine omoară

cine îl lasă pe celălalt

fără copii, fără părinți, fără frați.

Războiul este nebunia minților nebune,

împrejmuirea cu iadul suferinței,

rătăcirea care duce la moarte

în vreme ce ploaia spală sânge

în valea ucigașilor,

pe inimi împietrite de suferință.

Numai minți diabolice, tunând minciuni,

întunecă alte minți, după zidul de sfârșit al lumii,

cum că Dumnezeu ar fi de partea lor.

Care dumnezeu?

căci Acela care a făcut lumea

și a făcut viața

nu este Dumnezeul lor.

După ce mi-ai luat totul, asupritorule,

și am rămas cu nimic,

vrei acum să împărțim și nimicul;

facem așa:

iei tu lumea aceea care seamănă cu tine

și are preț de nimic

iar eu rămân cu Dumnezeul meu

care pentru tine nu înseamnă nimic

dar pentru mine e totul.

Ne-mbibă miezul unui ev nebun,

ne mărginim cu-o lume rătăcită;

se împlinesc profețiile și oamenii sunt orbi;

călăuze oarbe ne silesc spre prăpăstii,

suntem o turmă mânată de haite de lupi

și ne astupăm urechile

când Păstorul ne cheamă pe nume

ne îndreptăm în neunde,

rătăcim pentru că nu știm că nu știm,

am făcut din minciuni

adevărurile unor nebuni

suntem neputincioși

pentru că nu ne îmbibăm în Hristos,

rugăciunile sunt vorbe și nu suspine,

nici lacrimi în Ghetsimani,

nici plâns cu amar

vecin cu cântatul cocoșului

tot mai puțini citim tot mai puțin

scrisoarea de dragoste a lui Dumnezeu;

cine, ce să ne spună când nu avem vreme

să ascultăm pe Acela care ne-a spus totul?

Câtă vreme suntem în pumnul lui Dumnezeu

suntem pe mâini bune

chiar dacă trebuie să ne frământe.

Dospim latent până când plămădeala

prinde chipul și asemănarea Creatorului.

Atunci se va împărți pâine caldă, din cer,

din cuptorul dragostei.

Vecini cu cortul suferinței

Eroi pribegi sădesc credinței

În inimă dumnezeirea,

Pacea și harul și iubirea.

Ei despletesc din cer lumină

Întind o masă pentru cină,

Se-apleac-apoi, spală picioare,

Pe umeri, crucea încă-i doare.

Degeaba flori fără fluturi în zbor,

degeaba corăbii fără vânturi în vele,

degeaba țară fără semn de răzor,

degeaba gânduri fără vise în ele.

Degeaba mărire, degeaba apogeu,

degeaba aliat, degeaba inamic,

degeaba belșug căci fără Dumnezeu

tot zbuciumul lumii abia de-i nimic.

Degeaba zbor, degeaba mers pe jos,

degeaba tu, degeaba eu, degeaba noi

căci tot pământul, fără de Hristos,

e doar un câmp de luptă, un război.

Până și sângele doare;

și atunci el se oprește să se bandajeze

cu lacrimi din Ghetsimani.

Aveam noi cumva ceva

înainte de-a avea?

atunci de ce ne zgârcim

din ce-avem să dăruim?

Tot ce am agonisit

este din ce am primit;

lăudăroșenia

ar spune că nu-i așa.

Răutatea și-mbuibarea

umple avarilor valea,

nesațul însă-i îneacă

și se-aleg cu piatră seacă.

Dăruind cu drag, mereu,

împrumuți pe Dumnezeu;

El umple de fericire

dărnicia din iubire.

El ne face-o provocare:

” Puneți -Mă la-ncercare!

veți vedea atunci că-n voi

voi ploua cu oameni noi”

Cugetul ce îți șoptește?

ia cântar și cântărește!

amintește-ți, ești făcut

dintru-n pumn uscat de lut.

Duhul care ne-a-nviat,

din Duhul Său L-a turnat;

te numește fiu, și, iată,

tu să poți a-I spune: “Tată”.

Ne îmbolnăvim pentru că nu am ales să ne naștem

din Cel care vindecă orișice boală,

murim pentru că nu am ales viața veșnică

ci am ales viața cea scurtă și goală.

Îmbătrânim secătuiți de păcatul primar

până nu ne altoim în Hristosul răstignit la Calvar,

și bem din potirul cu vin amestecat

căci nu privim la cer și n-am îngenunchiat.

Alegând pământul

ne împreunăm cu el într-o groapă,

alegând cerul,

Dumnezeu se apleacă peste om și de moarte îl scapă.

Suntem atât de liberi să alegem alegerea

până nu vor veni secerătorii cu secera;

avem până și libertatea de a învia

atunci când trâmbița veșniciei va suna.

În adunarea apelor se alege un conducător:

“Eu”, spune apa de izvor, “am întâietate

căci rădăcinile mele-s curate

și mă trag din adâncimi

și stâmpăr setea celui însetat;

ar trebui să fiu împărat.”

“Mai degrabă eu”, zice apa de mare,

“nu sunt eu cea mai mare?

eu și oceanul înconjurăm pământul,

așa ar fi dreptul, să purtăm noi sceptrul.”

“Dar, fără noi, râurile, cine v-ar adăpa,

oceane și mări?

nu cumva ați seca și vlaga din voi s-ar usca?”

” Dar, fără noi”, zic apele de ploi

“toate s-ar usca și s-ar ofili,

lumea ar muri;

ar trebui ca noi, în alianță cu norii

să fim stăpânitorii”.

“Împărăția ni se cuvine nouă”

îndrăznesc a spune boabele de rouă

“căci noi , în fiecare dimineață

spălăm pământul pe față

și înainte să răsară soarele

spălăm oamenilor picioarele”

“Ar trebui să ne rugăm și să întrebăm pe Hristos”

spune lacrima,

-asemenea apei și ea-

” Cine ar fi de folos să ne conducă?

și, mai ales, unde ar putea să ne ducă?”

Au îngenuncheat apele și s-au rugat;

lumina s-a mutat din răsărit în chindii

când s-a auzit un glas:

“Alegeți-vă împărat apele vii!

veți bea din ele și nu veți mai înseta,

vor curge prin voi și lutul nu va fi deșert,

vă vor purta în călătorii spre cer,

în coasta Mea se vor amesteca în sânge

și Eu o să vă iert”.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »