Între omul de rând,

Cel sărac și flâmând,

Și cel lacom și-avar

E o mare de jar

E un hău tot mai gol

E înghețul din pol,

Râu de lavă fierbinte,

Și tăceri și cuvinte.

Nici un pod, nici o punte,

Numai stâncă de munte,

Câțiva nori spânzurați,

Vineții și uscați.

Între omul curat

Și acel îmbuibat

Pe covor de tăciuni

Se mai spun rugăciuni

Într-o coajă de ghindă

Se aude-o colindă;

Nu-i nimic în zadar,

Încolțește-un stejar.

Norii lovesc în gongul de tunet

apoi vorbesc ploilor

despre setea pământului;

nu se poate să nu plângi

de drag de pâine din cer

coaptă în cuptorul inimii

la focul botezat “iubire”.

Ne strâng garourile ca niște zăbrele,

unde sunt smeriții picioare să spele?

de când au fost sudate lacătele

nu s-au mai uscat din rădăcină păcatele.

Năpădesc pălămida și spinii

să pângărească grădinile și crinii,

au strivit între colții lor șenilele

florile de colț și zambilele.

Tânjesc mieii fără cusur pajiști să pască

dar nu mai apucă pășunea să crească

nici rouă, nici fire de iarbă

căci craterul lumii începe să fiarbă.

Cazanul cu smoala aproape topită

își varsă otrava-n cuptorul de pită;

miroase-a pucioasă, miroase a fum,

cohorte de cruci își duc crucea pe drum.

Te-au furat, patrie, toți , din toate părțile,

Ți-au ciuntit granițele și hărțile;

Te-ai vândut peste tot, tuturor și toată

Precum cea de pe urmă prostituată.

Ai uitat de bătrânii care te-au ridicat,

Nu treci niciodată pe la ei pe la pat,

Ai uitat cât au alergat și cât au trudit

Și s-au ales cu impozit pe murit.

Te-ai îndatorat mult și scump și nesăbuit,

Și în risipă datoriile le-ai cheltuit;

În nebunie încă alergi după împrumuturi

Ești plină de omizi și tot nu te scuturi.

Va veni în curând vremea de decontare,

Rămâne-vei oare atunci în picioare?

Trezește-te, țară, și nu umbla beată

Căci vin gardienii să fii arestată!

Te-au furat, patrie, toți , din toate părțile,

Ți-au ciuntit granițele și hărțile;

Te-ai vândut peste tot, tuturor și toată

Precum cea de pe urmă prostituată.

Ai uitat de bătrânii care te-au ridicat,

Nu treci niciodată pe la ei pe la pat,

Ai uitat cât au alergat și cât au trudit

Și s-au ales cu impozit pe murit.

Te-ai îndatorat mult și scump și nesăbuit,

Și în risipă datoriile le-ai cheltuit;

În nebunie încă alergi după împrumuturi

Ești plină de omizi și tot nu te scuturi.

Va veni în curând vremea de decontare,

Rămâne-vei oare atunci în picioare?

Trezește-te, țară, și nu umbla beată

Căci vin gardienii să fii arestată!

De ce te îmbraci în haine de vară

Tu, iarnă, când umbli pe-afară?

Te uzi pe picioare și-ncepi să tușești,

Privești în oglindă și nu-ncremenești.

Alergi după fluturi deja înghețați

I-amesteci cu fulgi deja dezbrăcați

Și calci peste ei cu cizmele sparte

Apoi te încalți cu frunzele moarte.

Fulare de vânt în vârf de catarge

Adulmecă valul pe care îl sparge

Mirosuri de gheață cu iz de nămeți

Pun flori în ferestre și noi dimineți.

S-au copt pe ramurile agoniei

Aproape toate fructele mâniei;

Pe crengile smerite și-aplecate

Îngălbenesc suspine-ndurerate.

Când scorburile scormonescu-și trunchiul

Ne îndoim din rădăcini genunchiul,

Nu încetăm a spune rugăciuni

Când cerul se descarcă de furtuni.

Ni-i dat a trece prorocite vremuri,

Tu, inimă, de ce încă mai tremuri?

Ce file-n cartea vieții ai tu lipsă

Între Geneză și Apocalipsă?

Atunci se înfioară muzele

Când sufletele se ating cu buzele;

Atuncea inimile se îmbrățișează

Când santinela dragostei rămâne trează.

Când vântul câmpia-și cutreieră

Albinele florile-și treieră,

În cupe nectarul coboară,

Arcușul se-ascute-n vioară.

Zefirul, cu vântul de mână,

Doinește din fluier la stână;

Din cer izvorăsc simfonii,

Pământul respiră și oamenii-s vii.

Hieroglife de urgii

cu extract de avatari

stau la pândă-n pandemii,

asmuțite de ogari.

În nucleul din nucleu

uraganele coboară

scobituri de curcubeu

către ură nucleară.

Capi, cu mintea rătăcită,

cuibăresc sfârșit de lumi

ducând oameni în ispită

prin tornade de minciuni.

Îngeri din apocalipsă

scot din trâmbițe oftat;

face semne de eclipsă

soarele întunecat.

Pe genunchi, din loc în loc,

pâlcuri de oameni se roagă;

poate îngerii se-ntorc

să bată toaca în doagă.

Poate Dumnezeu se-ndură

de lutul din mâna Lui

și frământă iar făptură

în casa olarului.

După fiecare pas facem popas

în bobul de rouă;

între veșnicie și viața scurtă

locuim în iurtă.

Aprindem vreascuri să încălzim iernile;

când asudă cu ghiocei

e semn că vin primăverile

să semene turme de miei.

Pornim mai departe printre anotimpuri,

plătim bir între zenit și nadir;

au crescut oile, vin ploile,

e vremea să facem popas,

am călătorit aproape un pas.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »