Nici măcar umbrele nu le putem vedea

decât dacă se varsă lumina

și ochii ne sunt deschiși.

Ce bine, Doamne, că nu stau în picioare

și nu se îmbracă, și le-ai făcut pentru totdeauna să tacă

L-au legat pe sărac cu mâinile la spate.

Cerșea.

Și-a făcut din lacrimi o cutie a milei.

Îngerii au făcut bănuți din stele

Din visteria Împăratului

Și au umplut cutia milei săracului.

Au căzut cătușele.

S-au descuiat ușile.

Din cer se aude un glas:

“Cu niciun chip n-am să te las!”

A început jocul de șah al cerului

cu piese colorate:

o culoare de noapte, o culoare de zi,

culoare de soare și culoare de lună,

culoare de stele și culoare de luceferi

și mai ales culoare de curcubeu

înainte de ultima mutare

se face tăcere în cer

de o jumătate de ceas;

îngerii își pregătesc trâmbițele

să anunțe biruința.

În pomi cu coroane strivite

Plâng frunze cu fețe cioplite

De barda din brațul furtunii

Când mușcă vampiric tăunii.

Bandaje de ploi strecurate

Adapă păduri însetate

Și leagă în ramuri atele

Cu leac de luceferi și stele.

Furtuna-ncolțită în fire

Desparte mireasa de mire,

Asmute țărâna din noi

Să-mproaște în jur cu noroi.

Dar vine o vreme când toate

Se spală-n botezul cu ape;

“Porumbii” mai poartă măslinii în cioc,

Urmează botezul cu foc.

Chemați apusurile să vadă răsăritul,

să spună soarelui cum pregătesc orizonturi

în care să își depene povestea zilei.

Dacă se îmbrățișează

e semn de pace peste pământ

și dacă se roagă împreună

Dumnezeu se oprește și ascultă rugăciunea.

Dumnezeu a luat cerneluri colorate

și a scris cu ele: “toamnă”;

după o vreme a șters cu o radieră albă,

atunci fluturi de fulgi au pornit la colindat;

grăbescu-mă a le aprinde focul

căci mi-au lăsat la ferestre flori de gheață.

Biată planetă ești bolnavă,

te dor meridianele și brâul Ecuatorului,

tremuri de frigul de la poli,

faci frisoane și asuzi,

piepții ți-s uzi,

te dor încheieturile și oasele,

ți s-au uscat pădurile,

îți tușesc satele și orașele.

Te tratezi cu leacuri băbești,

ai uitat cine ai fost, nu știi cine ești;

ai nevoie de operație, ca Adam pentru Eva,

în coastele tale se mai poate ara

și seva va curge, te va vindeca.

Să nu-ndrăznești să mori

că nu mai ai popi

și nici pământ în care să te îngropi;

se-apropie seara și ești obosită,

prvirea-ți neclară nu trece prin sită…

…în Calea Lactee stau stele la muls…

planeta respiră și are iar puls.

Îți scriu, lume, poeme cu versuri albe

spre a-ți acoperi petele dalmațiene

cu care te-ai stropit odată cu porcii

la scormonit după roșcovele destrăbălării.

Îți scriu cu versuri roșii și calde,

cu litere mari de sânge,

căci treci pe lângă inimi care iubesc

și tu pribegești prin pustiul pustiei.

Îți trimit versuri crude și verzi

pe poștașul care umblă desculț prin iarbă

și prin clorofile de file de frunze

când zaci pe paturi de boli cu picioare de molimi.

Primește poemele cu litere albastre

scrise cu cerul scuturat de norii plumburii,

poeme cu numele tău pe coperte,

a celei ce ești când uiți să mai fii.

Citește poeme cu litere negre

căci prinde a ninge cu negru de fum

și furnalele tale încep să te macine

de când ai stins lumina în rugul aprins.

După o arșiță coaptă în cenușă și spini

grâul tânjește să plouă cu rădăcini

pe care să le înfingă în piepturi de ape sfințite…

A fost odată o vreme

în care caii aveau aripi de nori;

și le-au dăruit cerului

spre a străbate întinderi

care învelesc pământul

Atunci când le scutură

caii aud și pornesc în galop

în cadența ropotelor de ploi;

potcoavele lor și aripile norilor

dirijează inima pământului și viața trăiește

« Postari mai noi — Postari mai vechi »