Mă dezic de fructele sălbatice,

de fructele care nu se coc,

de cele uscate ca dunele-n deșert.

Nu mi-e dor de mărul discordiei,

de nuca-n perete,

nici de strugurii acri;

Blestemul a uscat smochinul fără roade,

din fructul oprit și eu am furat

și fructele mâniei ne-au ajuns din urmă.

Strugurele din Valea Eșcol

s-a făcut vin și s-a făcut sânge;

ni s-a împărțit tuturor, în mod egal

și noi am băut sângele din graal.

Ai, ploaie, mâinile uscate și reci,

ai lacrimi de găoace și seci,

ești dezbrăcată și ești însetată,

ești toată nimic cu poartă-ncuiată.

Te-ai rătăcit în potecă de nori,

te rănești de fulgere și te dori,

îți cad de pe umeri bretelele

dezvelindu-ți sânii și stelele.

Măselele morilor îți macină-n gol,

ai tras ecuatoarele rupte la pol;

e vremea să faci o baie fierbinte

apoi vei rodi din ploi de cuvinte.

E împărțită lumea pe felii

De nații și popoare și credință,

Pe sărăcie și pe bogății,

Pe aroganță și pe umilință.

Peste palate, cum peste-nchisoare,

Peste oceane, cum peste lagună

Răsare și apune-același soare,

Alunecă mereu aceeași lună.

În rănile cu oblojiri de iarbă

Precum și în caverne despicate

Se-aprind dureri care încep să fiarbă,

Se-ncheagă sânge-n crengile uscate.

E împărțită lumea cu cuțitul,

Felii de întuneric și lumină

Și toate semnele vestesc sfârșitul

Și nebunia care stă să vină.

Venim în lume în brațele unei mame,

plecăm din lume în brațele unui Tată;

între cele două legănări

călătorim ca o coajă de nucă

pe valurile unui ocean răzvrătit.

Am stat la pândă

și am prins vântul la scuturat de frunze;

îmi dezbrăcase pomii

și acum îngrămădea nori plumburii

să sigileze scheletele copacilor,

în crengi, cu atele și zăbrele,

și la încheieturi, cu zeamă de chiciuri.

Până să îi cer socoteală

s-a făcut nevăzut;

atunci am scris cu cerneală

că dau în urmărire vântul

pe întreg pământul;

celui ce îl prinde ofer recompensă

frunze scuturate,

le-am adunat și numărat:

sunt toate.

Se înveșmântă noapte-n dimineață

Iar bezna se topește în neant,

Se vor topi ghețarii de sub ceață

Și piatra va luci a diamant.

Dacă și deal și munte s-ar smeri

Și-ar slobozi izvoare limpezite

S-ar dezvăța el, omul, de-a muri

Căci s-ar hrăni cu pâinile-nmulțite.

Nu hainele ne înveșmântă trupul,

Căci trupul este doar o carapace,

Se crapă-n riduri viața, ca și lutul,

Și se coboară-n om eternă pace.

Există un timp în prezentul continuu,

vecin cu un timp ce-a trecut

și cu cel ce urmează să vină,

atât de real că îl poți atinge,

atât de fluid încât ne face a curge și noi.

Există un timp între două netimpuri,

cu capete de pod pe maluri de viață,

cu ancore-ncinse de foc

dar și cu catarguri în gheață.

Trec zile, trec ani și trec vieți

prin cupa din pieptul clepsidrei,

trec oamenii noi spre noi dimensiuni;

Dumnezeu nu încetează să facă minuni.

Întors de curând de la operație

aerul face exerciții de respirație;

atunci când își ia tensiunea la încheietură

alerg către aer,

îi fac respirație gură la gură.

Îi fac o fiertură de ierburi de leac,

îi fac un masaj cardiac

până când îi revine sărutul pe buze,

și rostogolește iară bănuții de frunze.

Toamnă, de ce-mi înserezi

Livezile încă verzi?

Fructele de ce le scuturi

Și furi zborul de sub fluturi?

De ce-mi umpli cu cocori

Așternutul alb de nori?

Unde-ai fost, de unde vii

Presărând brumă prin vii?

Nu te-ntreb de sănătate

Când strănuți frunze uscate

Căci deja mi-ai dezgolit

Pădurea în asfințit.

Faci contracte pe-nserate

Cu zilele prescurtate

Apoi le pui pe cântar

Rupând foi din calendar.

Fie-așa, precum dorești

Îmi bat frunze în “fereștri”;

Eu mă duc să mătur vântul,

Tu fă pace cu pământul.

Am fost la înmormântări

după plânsul luat împrumut

și doliul lui ne-a durut.

Ne alegem cu dobânda de lacrimi

și după o vreme o vom restitui

în rate egale secundelor golite de timp

și timpului secondat de tăcere.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »