Visele mai speră
încă în speranță,
văduve mereu
unui timp restanță

Florile îmbracă
tot veșminte pure
așteptându-și hoții
iarăși să le fure

Pe aripi întinse
odihnesc condori,
până când și zborul
e-mpușcat de ciori

Până dimineața,
stelele, pe rând,
cad îmbătrânite
pe un alt pământ

Și zadarnic, piatra
e roabă la mori
câtă vreme, ziua
nu-ncepe în zori.

Aștept o lumină
care o să vină
în sufletul meu
să îi dau lumină

Sunt lucruri care se tac.
Care nu se spun
decât Eului nostru
și la care ne-ntoarcem
uneori,
singuri
după lacrimi.

Lumina obscură
ce cade din stele
se prinde de colțurile
genelor mele
Neputincios privesc
lacrima lumânării
aprinsã din
stingerea unei vieți.

Ce-ar mai însemna
drumul de la țarã
pustiit
și descãrcat de cară?

Oare cum ar fi
munții de la noi
fără de ciobani
și turme de oi?

Cât ne-ar pustii
lipsa de cocori
nemaimăritați
liniștii de nori?

Cum s-ar clădi visul
pe la miez de noapte
dacă n-ar mai fi
în cuvinte șoapte?

Cine va deschide
ușa dimineții
dacă otrăviți,
vor murii poeții?

Cum vom mai iubi
o viață sumbrã
dacă va răci
Soarele la umbră?

Care far de țãrm
va privi spre mare
fără să ne cheme
iar la disperare?

Care sorți ne-or trage
sufletul la maluri
atunci când destinul
l-am pierdut la zaruri?

Până unde fură
chiar și mâna ciungă
când apropierea
doare și alungă?

Unde s-ar ascunde
nopțile umile
când prea dimineața
va muri cu zile?

Care clipă poartă
lanțuri la picioare
înnecând speranța
la țărmuri de mare?

Ziua care trece,
Ziua care vine,
sunt un câmp de luptă
între eu și…mine

Faptul că
gura
e aproape de creier
face ca
gândul
să ajungã
mai întâi la vorbă.
Altfel,
dacã gura
ar fi
în altă parte,
de exemplu
în talpă,
ne-am putea
călca liniștiți
cuvintele.
Atâta doar,
că am semăna
cu niște
monștri.

-De unde vin lacrimile?

-Din locul tainic,

doar de inimi știut,

care nu se deschide

decât pe dinăuntru,

cu un fel de sărut.

 

-De unde vin visele?

-Din ziua de mâine,

spre ziua de azi,

pe doruri de speranțe,

când arzi.

 

-De unde vin tăcerile?

-Din mijlocul cuvintelor

înțelepte,din chiar

sâmburele lor,

întotdeauna binecuvântate

de dor.

 

-Cum se zămislește zborul?

-Doar coborând înaltul

spre adânc

și ridicând adâncul

spre înalt,

cu brațul aripii, drept,

cu brațul aripii, stâng.

 

-Cum se deschid inimile?

-Doar cu lacrimile viselor

tăcute,

întinse în aripi

sub formă de chei

nepierdute.

De unde să mai ningă
Când puritate nu e?
De unde să mai plouă
Când apa-n ploi nu suie?

De unde să plecăm
Când nu avem reper,
Şi cum să mai ajungem
Să ne-ngropăm în cer?

De unde să rostim
Cuvinte-rugăciuni ?
Din care răutate
Putem ieşi mai buni?

Pe unde să umblăm
Când nu avem picioare,
Şi unde vom găsi
Plecarea ce nu doare?

Cu ce torent de lacrimi
Vorbeşte despărţirea?
Pe care cruci de patimi
Nu s-a urcat iubirea?

În care rătăciri
Sunt puncte cardinale,
Şi care înălţare
N-alunecă în vale?

În care lumi pierdute
Se logodesc inele,
Şi stelele se nasc
În ce lumi paralele?

Cum ai putea desprinde
Al flăcărilor joc
De magma dansatoare
În mijlocul de foc?

Cum ai putea, fântânii,
Să îi întorci izvorul
Spre cumpăna la care
Ajunge trecătorul?

Cum ai putea,adâncul
Să îl ridici spre-‘nalt
Fără să sfarmi de suflet
O stâncă de bazalt?

Cum ai putea chema
La vindecare rana
Fără a mai zidi
În mănăstiri pe Ana?

Cum ți-ar putea rămâne
Toată iubirea-acasă
Fără s-o-nveșmântezi
În rochii de mireasă?

Cum ai putea trăi
De la Crăciun la Paște
Fără a cuteza
Din Dragoste-a te naște?

Un cerşetor în larga lume
În asta eşti licenţiat
Popor român, târât anume
Pe contrasens, abandonat

Ai încolţit pe munţi de aur
Te-ai învelit cu largi câmpii
Primeşti simbrie pe tezaur
Şi morţii ţi-i îngropi de vii

Te tot închini la porţi străine
Şi n-ai vertebre verticale
Pleacă feciorii de la tine
Rămân bisericile goale

Căruţa o tot ia la vale
Nu-i cine-o trage înapoi
Îţi ies doar mori de vânt în cale
Şi te trezeşti cu sacii goi

În ritualuri păpuşare
Pe-altarele de sacrificii
Valorile nu au valoare
Împroşti noroi în artificii

Aproape morţi, ne duc la groapă
Într-un bolborosit de cânt
Şi-acolo ne silesc la sapă
Şi să plătim pentru pământ

Dă jos cămaşa de-adormire!
Şi te trezeşte din coşmar!
Apoi, te-aştept la spovedire
Şi cu mireasa la Altar

Fluturii se zbat
să se-naripeze
când prinde cu smoală
să se innopteze

Pisica cea neagră
s-a suit pe casă
într-un sac de cârpe
stelele îndeasă

Haitele de lupi
ies la vânătoare
aşteptându-şi prada
după scăldătoare

În înalturi ‚ corbul
se-nvârte în voie
dezertor şi scârnav
l-a trădat pe Noe

În mijloc de zi
cade-ntunecare
mai avem aprinsă
doar o lumânare

Crinii nemuriţi
nu-şi mai pun halatul;
celor din spitale
li se fură patul

O floare plăpândă
se-apucă de viaţă
dar o netrăiesc
bulgării de gheaţă

Se înţarcă singur
mielul de la oaie
şi apoi, tot singur,
merge şi se taie

Şoarecii aleargă
să prindă pisica
pe care de veacuri
o pândeşte frica

Iar barza,din pliscuri
copiii-i aruncă
părinţii să-i ia
să-i pună la muncă

Albina adună
polen din zăpadă
purtându-şi semeaţă
în coadă , o spadă

Copii se scoală
dis-de-dimineaţă
să-şi vadă părinţii
dacă sunt în viaţă

Poştaşul n-ajunge
cutia poştală
domnu’nvăţător
nu vine la şcoală

Ceva sărbători
se mai trag la sorţi
e prea dimineaţă
să-i trezim pe morţi

Morţii ni-i îngroapă
un preot păgân
îngerii apteri
îşi scuipă în sân

Încolo şi-ncoace
pe cer se preumblă
un nor,hăituit,
să scape de umbră

Se străduie vântul
zăpadă să-mpingă
în ceruri, de unde,
să poată să ningă

Mai cântă pianul
pe-o singură clapă
un cal costeliv
mai trage la grapă

Se-ncheie tratate
prin gaura cheii:
de o parte lupii
de cealaltă mieii

Se târăsc mişeii
pe genunchi şi coate
numai să n-ajungă
iar în libertate

Încep între prieteni
războaie urâte
de-o parte cu tunuri
de alta cu bâte

La colţuri se schimbă
iluzii pe aur
căruţa stricată
e plină cu aur

Guverne sărace
trăiesc din cerşit
le va milui
omul nevoit

Elita de doctori
şi ea prea bolnavă
aşteaptă transfuzii,
masiv, de otravă

Bolnavi muribunzi
au intrat în gardă
stau de veghe vremii
rezemaţi de targă

Ploile se uscă
undeva pe cer
focul în cămine
are limbi de ger

Un râu, repezit,
venit de la munte
nu are putere
să treacă o punte

O salcie plânge
cu lacrimi amare
că viaţa şi apa
îi sunt curgătoare

O noapte mioapă
conduce de mână
lumina, orbită
de ciobul de lună

Iar fulgi de zăpadă
s-au aprins şi ard
când vântul schilod
sare peste gard

Alaiul ce ţine
mireselor trena
îl sfârtecă lacom
în haite, hiena

Când nopţile reci
îşi lasă cortina
fantomele vin
să stingă lumina

Urmează un secol
cu zile mai scurte
când pâinea n-apucă
în grâu să se urce

În linguri se strânge
rezerva de hrană
bandaje cu gloanţe
se pun peste rană

Armata e gata
să plece la lupte
pe jos şi desculţă
cu mâinile rupte

Iar graniţa ţării
tăiată-i de cârmă
dar,poate, duşmanul
se-ncurcă-n vreo sârmă

Acarul nu ştie
să schimbe macazul
aşa că-n destine
pătrunde necazul

Ostaşul din gardă
coboară în stradă
să tragă rafale
în fulgi de zăpadă

Pe marea cu valuri
înalte, de ape,
ţăranii se-apucă
de-a lungul să grape

Nori negri la suflet
se-ntind pe azur
în crini năpădeşte
mirosul impur

Adamii din oameni
minţiţi de muiere
ca hoţii, în Eden,
se duc după mere

Când cad ăn ispită
luceferi de seară
la ceruri se urcă
o lună , pe scară

La balul pe sârmă
ce lume s-a strâns!
surâsul , atâta,
că încă n-a plâns

Bolnav de iubire,
mereu hăituit,
sărutul ajunge
pe buze, strivit

La naştere, visul
nu se mai botează
rochia miresei
prea se întinează

În sânge-u intrat
globule străine
să pună răsaduri
cu câmpuri de mine

În vămi, neuronii
mai sunt controlaţi
şi pentru bagaje
vor fi arestaţi

Cuvântul nu-ncape-n
cămaşa de forţă
iar zorii se crapă
în capul de torţă

Ciudată-i amiaza
în mijloc de vară
cum vine-mbrăcată
în rochii de seară

Vioara răsună
pe-o singură strună
un câine schilod
se strâmbă la lună

Soseşte târzie,
târâş prin zăpadă,
o vară grăbită
măcar să ne vadă

Albastrul din cer
s-a decolorat
în aripă zborul
a fost arestat

Iar pete de soare
cu raze tocite
se-aşează furiş
pe haine albite

În valuri şi stânca
aproape că-i moale
florilor le cresc
spinii în petale

Lângă prispa casei
a pornit război
lupii stau de pază
turmelor de oi

Ţintele pictate
pe nişte icoane
nu se mai vânează
doar în poligoane

Tancurile grele
precum nişte gloabe,
s-au scos la mezat
în târg, pe tarabe

Sacul de merinde
e o odisee
pentru el se bat
soldaţi-n tranşee

Marea tencuieşte
stâncile cu falii
iar pe plajă,prundul,
e mâncat de carii

Pe un frig năpraznic
biete săniuţe
au ieşit la joacă
aproape desculţe

Alunul cu creanga
zburlită de vânt
străjuie la cruce
ca omul de rând

De o vreme-ncoace
fraţii nu sunt neamuri
iar lumina vine
numai pân’ la geamuri

Sprijinit pe umbră
trupul, înspre seară,
urcă nişte scări
care îl coboară

S-au prins peste cer
gratii, în cârlige
norii, pe pământ,
să nu mai irige

Se-ntorc din războaie
cu steagul plecat:
un biet general
şi un brav soldat

Un râu care n-are
ocean să se verse,
un tren cu muniţii
umblând pe traverse

Iar focuri mânjite
de fumuri uscate
au scăpat hulubii
către libertate

Pământul-prin poluri-
îl fulger’ fiorii
când sorii coboară
mai jos decât norii

Gheţari uriaşi
cu nasu’ pe sus
atacă vapoare
în termen redus

Cardinale puncte
cu busole sparte
s-au îngrămădit
toate într-o parte

Stele căzătoare
hăituiesc spre sud
păsări migratoare
care nu aud

La lună mai urlă
lugubru dulăii
n-ajunge căldura
în fundul odăii

La nuntă, pe mese,
se pun firmituri
nuntaşii-au venit
legaţi peste guri

Mirese spălate
cândva cu isop
se-nhamă să tragă
Altarul la loc

În zbor mai avem
abia o aripă
legată şi-aceea
de umăr, în pripă
………………………….

Ajuns-a să fie
spatele în faţă…
Doamne! Ce-o să faci
cu un om de gheaţă?

« Postari mai noi — Postari mai vechi »