Cu fiecare rană
lăsată de cuvânt
se șterge-o amintire,
cum fiecare noapte venită prea curând
ucide o trezire

Sub fiecare gând
nedezbrăcat de spini
se pune foc de rug
cum fiecare floare va prinde rădăcini
între plugar și plug

Si orișice suspin
înăbușit sub palmă
va prinde a vorbi
și-n fiecare noapte cu înstelare plin
înveți a nemuri

Şi fiecare mână
întinsă să ridice
va prinde-naripare
cum fiecare cântec care doinind se zice
va rătăci călare

În fiecare gară
va arde pe obraz
o lacrimă amară
cum orișice vapor venit de peste mări
va pune întrebări

Din fiecare plâns
sub pietrele tăcerii
-printre sughițuri dese- în inimă și-au strâns
nădejdile, toți merii

În fiecare râu
venit de la izvor
se leagă saci de grâu
cu fiecare susur al picăturii lor
de glasul apelor

În fiecare gest
făcut nesăbuință
-ca șarpele în Rai- se cuibăre-un incest
pe fum de umilință

În orice curcubeu
lumina își dezbracă
desenul din nucleu
cum orice umbră deasă trimite o cărare
spre perna de acasă

V-am dat cuvântul la citit,
Iar voi l-ați dezbrăcat
și l-ați sucit;
l-ați descărnat de miez
și l-ați golit;
în așternuturi goale
l-ați siluit

V-am dat cuvântul pentru vindecare
s-ajungă tot,în tot,
la fiecare;
Iar voi l-ați dezmembrat,
l-ați mărunțit
și sub șenile ruginite
l-ați “murit”

V-am dat cuvântul la iubit
Iar voi l-ați biciut
și răstignit;
ați stins lumina sâmburelui-mire
care avea poruncă
de încolțire

V-am dat cuvântul scos din rădăcină
și-n pașii lui,
întreaga mea grădină.
Din dragoste de voi,
-și din mormânt-
îl voi veghea
spre a avea pământ

Noi n-am adus nimic în lume
Și nu luăm nimic din ea
Iar între naștere și moarte
se-ntinde numai trecerea.

Aduni comori ori trudă pe pământ
nimic aduni, aduni doar vânt
Furtuni dacă pornești se sting
și-ncet, furtunile te-nving.

Precum într-o zi
încape și-o noapte,
În niște cuvinte
încap niște șoapte

Precum printre stele
e-o singură lună
Așa și iubita
e zâna cea bună

Minciuna nu-i dă
dreptății povețe
Așa precum focul
n-apucă să-nghețe

Așa precum ploaia
mereu va fi udă
Femeia-i un înger
în haina ei nudă

Cum cuta, pe frunte,
tristețea o pune
și soarele-n mare
de liniști apune

Precum l-a furat
un hoț se strecoară
Sosește o zi
când aripi nu zboară

Atuncea, prea slobod
un duh se preumblă
Prin praf și țărână
vom trece în umbră

Când stelele
cădea-vor împușcate
va fi târziu
pentru iertat păcate

Când munții
coborî-vor de pe schele
strivi-vor aripi
ancorate-n stele.

Când mările
‘ndulci-se-vor cu sare
scălda-se-vor
doar îngerii în mare.

Când vântul
respira-va alizei
la porți de Rai
se vor mai vinde chei.

Când ziua
îmbrăca-se-va în noapte,
în Eden,
merele vor fi răscoapte.

Când omul
stăpâni-se-va ca om,
strivi-va șarpele
urcat în pom.

Când, pe furat,
nimicul fi-va tot,
totul va fi nimic,
…nimic de tot.

Lampa de pe Lună
licăre, gălbuie,
când nori zdrențăroși
dau să o despuie

Stelele îmbracã
cerul cu comori,
slobode în visul
de-a ajunge Sori

Dumnezeu, Pământul,
îl binecuvântă
când culege fluturi
vântul, la o vântă

Duhuri mântuite
ies la rugăciune
parcă altă lume
încet se compune

Câmpia cu greieri
se scurge prin mine
către frontiera
liniștii depline.

Să sigilezi
cu lacăte pe guă
ecoul bumerang
care înjură

Și să ridici
pe brațe, cuviincios,
privirea prea sfioasă
ajunsă jos.

În odăiță, singur,
când te dezbraci,
să-ntorci în rugă gândul
către săraci.

Să te descalți de praf
și de păcat
în inimi nepătate
când ai intrat.

În asfințit, genunchii,
dezleagã-ți-i să umble
slobozi ca Serafimii
printre lumini și umbre.

E-atât de pură
zăpada în ceruri
purtată încolo
şi-ncoace
de vânt.
Apoi,
scuturată de vremi
şi de vremuri
păcătuieşte în aşternut,
pe pământ

Foc de tabără…
foc de pâine…
foc de pușcã,
foc de tun;
foc de rugă
către soare,
foc de înțelept
nebun.

Foc de rană,
foc de sete,
foc de lacrimi
spintecate,
foc de foc
printre
schelete,
foc de prea
multe păcate.

Foc de graniți
foc de-atom,
foc de viață,
foc de fiară,
foc de rugă
către OM

foc de eră
nucleară,
foc de Terră în
nesomn.

Foc de sânge…
foc de scrum …
-De ce-i roșie zăpada?…
-Unde-i drumul de pe drum?

Dacă plătim curentul stelelor
cu libertatea,
Dacă ne zidim între brațele iubitei
ca o cruce albă de tăcere,
Dacă ne spălăm măștile de riduri
și de alte măști,
Dacă trebuie să ne coborâm
singuri de pe cruce
spre a ne înmormânta,
Dacă ne trezim la timp
pentru a boicota
alarma
ceasului deșteptător,
Dacă mai facem duș
costumului scos de la naftalină,
dacă mai corespondăm
voluntar
cu spaimele perene,
asemeni vișinilor
cu luna mai,
Dacă ne dăm întâlniri
la ceasul fără limbi
exact la intersecția
dirijată a gândurilor,
Dacã ne îmbarcăm
clandestin
bagajele
pe roata dințată
a spicelor de grâu,
uitând sacoșa cu amintiri
la nucul găunos,
E pentru că,
ne pregătim aripile
spre a migra
în alte aripi
Necăzătoare.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »