Cât de nemernici
sunt
aceia care
spun
că  zăpezile
se aştern
cu partea păcătoasă
spre pământ.

Ce tristă
este ziua
ce nu-i întreagă
şi care se-nveleşte
în zdreanţă neagră

Şi unde nu-i
lumină
şi iubire
începe
marea noastră
Rătăcire.

Ce-i viaţa?
părere de rău
şi tristeţe
e aţa ce se rupe
cât încă eşti prea tânăr
sau înspre bătrâneţe

Ce duci cu tine
dincolo de moarte?
doar pumnii goi
şi, Doamne,
poate ,
prea multele păcate

Şi ce rămâne
după tine
pe Pământ?
colbul uitării
şi pulbere de vânt

Şi oameni care plâng
când te îngroapă
şi care se-ntorc
la vremea lor
de fum
şi apă

Umilinţa covorului
mut
nu e
că se lasă
călcat în picioare,
ci atunci
când ajunge
bătut
de bătătorii
de covoare.

Există şi oameni
a căror
umbră
e mai neagră
decât
întunericul;
Nu pentru că
i-ar lumina
un Soare
mai puternic;
Teribilă
umbră -aproape solidă-
a sufletului
care
taie în felii
până şi noaptea.

…
rănile făcute
de cuvinte
nu se văd
decât atunci
când
ne privim
semenii
pe dinăuntru

Tot mai multor
oameni
le-au crescut
doar picioarele
altfel,
cum ar putea
păşi
peste semenii lor ?

Lanţul
cu verigă
slabă
când se sfarmă
dă alarmă
‘n mare grabă.
E păcat,
că verigile
de fier
toate pier
daca nu s-au
ancorat
bine-n cer.

Îndrăzniţi
a privi cuvântul
pe dinăuntru !
scobiţi-l până când
ajungeţi la sâmbure !
abia după aceea
să îl semănaţi

Îndrăzniți
a intra în lumină !
și veți vedea că umbra
care vă urmărește (deșirat de lungă)
nu poate să vină
să vă mai ajungă

Îndrăzniți
a birui întunericul!
cu umbra atinsă de lumină,
… făcută sul

Înţelepciunea
vine
abia
după ce viaţa
ne-a chinuit
cu încercarea
sa.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »