Ziua mea nu este azi;
ziua mea a fost ieri
și ziua mea, poate, va fi mâine;
azi este doar ziua perenă dintre două zile.

Se duc bătrânii în concediu
și nu se mai întorc;
nimeni nu întreabă unde, și de ce?

De dincolo de timpuri și de vremuri
scriu cărți poștale să nu îi mai așteptăm
… și noi îi ascultăm.

Măi, oamenilor obosiți
din pricina facerii de nimic,
veniți de vă odihniți
luând jugul lui Hristos pe umeri;

în aria arăturilor Lui
răsturnați-vă brazda vieții
și îngropați sub pământ, în mormânt,
zădărnicia și deșertăciunea
alergării după himere și năluci efemere;

prea multă goană după vânt,
stârnind furtuni,
prea mult deșert în rugăciuni
și în potop prea multă apă
și-n trupul lutului din noi,
prea multă groapă;

acei trudiți și-mpovărați
nu vă-ngropați în prima moarte
ci de sub lespezi de pământ vă ridicați
și luminați ca stelele în miez de noapte.

Pendulăm între minus și plus infinit;
la mijloc ar fi crâmpeiul nostru de viață
la care nu avem timp să ne oprim
căci firul de plumb nu a lovit
buzele clopotului
și nu s-a aliniat cu axa perpendiculară
a cerului pe patul de somn al pământului.

Omul se aseamănă cu pământul
pentru că din el a fost luat
și în el va merge:

Îl încorsetează meridiane și paralele
să nu-și uite dimensiunea,
îl mărginesc cercuri polare, înghețându-l,
așa cum la mijloc îl încing cercuri de foc.

Îl curg transpirații așa cum
se scurg apele de pe munți
și îl răscolesc valuri zbuciumate
în aceeași căldare și în aceeași inimă.

Și unul și altul sângerează,
și unul pe altul se pansează
și veghează la căpătâiul celuilalt
până când vindecările se întorc acasă
să măture curtea de neghina nearsă.

Se lasă nins și uneori pustiit de deșert,
înverzește în anotimpurile tinereții lui,
găzduiește răsăritul și apusul de soare
însângerat și cu privirea mută de splendoare.

Îl străbat furtunile și se împarte
între lumină și vremi întunecate;
se spală în ploi și calde și reci
și se usucă sub razele aceluiași soare.

Și omul și pământul au pe buze cuvântul,
își vorbesc unul celuilalt, apoi tac
așteptând să rodească vorbirea
așa cum rodește bobul de grâu îngropat.

Când se îmbolnăvesc, își împrumută leacuri
și dureri, își leagă rănile unul altuia
și adorm îmbrățișați până la vindecare.

Fiecare își numără anii și și-i împart:
pământul se alege cu mii și mii de mii,
iar omului se alege cu veșnicia.

Copacii regali vițuiesc verticali;
ei stau pe picioare de rădăcini
iar crengile își dau mâna
spre a le pune coroane pe creștet.

Copacii regali domnesc peste păduri
și rămân statornici
așa cum regii rămân loiali
dragostei de neam și țară.

Nu știi câtă frumusețe odihnește în Domnul
Până nu treci ca cezarul, cântând, Rubiconul;
Nici nu știi cu câtă slavă te va înconjura
Cel ce vine să te cheme azi la nunta Sa.

Nu știi câtă bucurie umple inimi frânte
Atunci când sunt sigilate cu pecețile sfinte;
Însetații vin să bea din izvorul vieții
Când pe munte le vorbește Prințul dimineții.

Călători osteniți de furtuni și valuri
Trag corabia la țărm odihnid la maluri;
Când ajunge-a cere hrană gloata-nfometată
Le trimite din cer pâine milostivul Tată.

Când bolnavii lumii-ntregi vin la vindecare
Poruncește tuturor să stea în picioare;
Atunci mâna ce-i atinge cuprinzând pe toți
Face vindecări divine și învie morți.

Pe cei ce-și varsă țărâna schimbându-și făptura
Îi așteaptă nuntă-n cer, martoră-i Scriptura;
Ai nădejde om de lut, încă este vreme,
Dumnezeu ce-ți este scut zice: “Nu te teme!”

Ori de câte ori marama este ridicată
Omul strigă către cer, Dumnezeu Se-arată.
“Vino, fiu risipitor, zice bunul Tată,
Te aștept cu masa-ntinsă și haina curată!”

Se dă Ordin de zi
peste ordin de noapte,
către lumile care au fost,
către cea care este
și lumea care va fi:

” Fiți treji și vegheați!
Sunt gata să sune din trâmbiță îngerii;
toți cei chemați să audă porunca învierii!

Sculați-vă toți din groapa căderii!
Ieșiți în întâmpinarea Mirelui, în haine albe,
căci urmează o nuntă în cer
apoi vă așteaptă veșnicia!”

Cum să vorbești cu Dumnezeu?
tăcând și ascultând,
plângând smerit că ai greșit,
chemând Numele Lui să te-nvelească
dacă îngheți în firea pământească.

Apoi, spunându-I rugăciuni
căci te-a-ncălțat trecându-te peste cărbuni,
cărbuni aprinși, printre ghețari,
și printre valurile lumii tot mai mari.

Dacă ești surd, te poate desurzi,
muțenia ți-o poate desmuți;
când zici că nu ai vreme a-I vorbi
El, inima de piată-ți va topi.

Dacă ai fost un fiu risipitor
îți va vorbi din stâlp de foc și nor
și te va trece peste marea moartă,
vărsându-te în marea care iartă;

Spre-a ne-nvăța vorbirea El S-a făcut Cuvânt,
Cuvântul S-a-ntrupat și umblă pe pâmânt;
din predica pe munte Și-a destupat izvorul,
veniți să-L ascultăm! Vorbește-Nvățătorul!

Suntem contemporanii timpurilor noastre,
locuitorii lor, oficial,
proprietari pe un crâmpei de viață
și proprietari de gânduri.

Suntem trecătorii trecătorilor trecute,
cu un pas în ziua de ieri
și cu altul în ziua de mâine,
niște statui de grâu sculptate în coji de pâine.

Am trecut prin cuptor, ne răcim în ghețare,
coborâm portdrapelul din catargul smerit,
trec ulii cu puii de cloșcă în gheare,
hulubul cu crengi de măslin e rănit.

Corăbii de pe munții Ararat
adastă pe un petec de pământ,
niște țărani scot pluguri la arat,
pe vârf de crengi atârnă vântul frânt.

Contemporani cu timpuri hărăzite
de a supune și a fi supuse,
ni-s porțile de dragoste păzite
iar cerul ține cărțile deschise.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »