Am tras noaptea de clopote
și a sunat a întuneric;
frânghiile miroseau
a legături de păduri și arsuri.

Și totuși, între buza de clopot și stele
avea cuibul o rândunică,
lângă steaua polară
și un capăt de gară.

Când plecăm la luptă, nu de-antrenament,
Armătura sfântă ni-i harnașament;
Cât ar fi de grea, cât de mulți sunt anii
Nu plec fără ea să zdrobesc dușmanii.

Nu mă îndoiesc, știu că vom învinge
Doamne, suntem gata, mijlocul ne-ncinge
Strâns cu adevărul ce l-ai revărsat
De la cerșetor până la-mpărat.

Platoșa ne fie nu hainele firii
Ci straiul cel scump al neprihănirii;
De la evanghelii râvnim încălțări
Să nu ne-afundăm când călcăm pe mări.

Pentru a purta steagul biruinței
Inimile noastre țin scutul credinței;
Oricâte săgeții vin de la cel rău
Doamne, ne vei ține Tu, în pumnul Tău.

Avem adăpost în cortul iubirii
Căci ne-ai pus pe cap coiful mântuirii
Și ne-ai pus în mâini sabie de duh
Când ne-ai încălzit în arderi de rug.

Orișice furtuni va aduce vântul
Le vom birui căci ne-ai dat Cuvântul;
Vom sta în picioare în ziua cea rea
Căci Tu porți în spate crucea noastră grea.

Te urmăm Isuse, ca stâlpul de nor
Căci în orice luptă ești biruitor;
Ne vom odihni ca și în sabat
În zorii de zi când ai înviat.

Florile care zboară se numesc fluturi,
norii care plâng se numesc ploi,
ființele care iubesc se numesc oameni
iar tu ești ființă care iubește.

Dumnezeu este Dragoste.
Dragostea nu moare niciodată;
ea suferă totul, rabdă totul,
este plină de bunătate, ea iartă totul.

Nu se laudă, nu se umflă de mândrie
ea nu pizmuiește, nu se gândește la rău, se bucură de adevăr
nădăjduiește totul, crede totul, acoperă totul.

Ea nu va pieri niciodată
cum tu nu vei pieri niciodată
dacă devii dragoste;
dar, până atunci va trebui să biruiește lumea,
va trebui să înveți a umbla pe apă

Mările roșii se vor da la o parte,
stânca va slobozi izvoare de apă vie,
pustiul se va preface în oaze
și durerea în mângâiere.

Vei învăța să împarți pâinile înmulțite
și să te rogi cu lacrimi de sânge,
vei vedea prin ochii orbilor vindecați,
te vei tămădui de lepra păcatului.

Când va suna trâmbița vei învia
și vei fi în Hristos o ființă nouă;
ai semănat dragoste, vei secera iubire,
crede numai în El căci El crede în tine.

Hainele ni se vor învechi,
încălțămintea ni se va rupe,
noi înșine vom îmbătrâni
dar deznădejdea n-o să ne ocupe.

Ne vom îmbolnăvi uneori,
ne vor părăsi prietenii și ne vor uita
dar, omule, tu ai învățat să zbori,
și Dumnezeu este de partea ta.

Vom plânge-n noi și ne vom zbuciuma,
vom alega în sus, vom alerga în jos,
vom fi căzuți, dar ne vom ridica
ținându-ne de crucea lui Hristos.

Vei fi copil, vei fi adult, vei fi bătrân,
te-a înfiat El, Tatăl tuturor;
o! Doamne, vreau copilul să rămân
al cărui aripi le întinzi în zbor.

Când tunetul lovește cu ciocanul
Se clatină în groapa lui oceanul
Iar trenul lumii umblă pe traverse
Căci liniile fierului sunt șterse.

De la un cap la altul cerul arde
Căci fulgerele se-ncâlcesc în coarde
Atuncea curge foc din înălțimi
Și inima se-aprinde în mulțimi.

Rămână curcubeie arcuite
Peste mulțimi de oameni risipite!
Peste cetăți zvâgnind sub frământări
Fie turnate binecuvântări!

Ce vremuri ajuns-am, din nou, a trăi:
acelea în care murim în fiecare zi;
în loc să ne naștem din nou din duh și din apă,
ne prindem în jug, la plug și la grapă.

Deși ni s-a spus, în Eden, că murim,
noi tot la pomul cu fructe oprite râvnim;
chiar dac-am trecut pe sub mările roșii
ajungem, ca Petru, să ne cânte cocoșii.

Mâncat-am și noi din mana din cer
și totuși făpturile iarăși ne pier;
când țarina noastră rodește mănoasă,
suntem ca nebunul, o iarbă sub coasă.

Ard ruguri aprinse-n tărâm Madian,
și noi tot n-am ajuns a intra-n Iordan;
se botează păgâni să djungă creștini
când noi încă-mpletim o coroană se spini.

Am ajuns a trăi repetabile vremuri…
vorbește iar Domnul; Adam, de ce tremuri?
…răspunde o voce ca gheața la pol:
“Aicea sunt, Doamne, dar încă sunt gol.”

Ne inundă valuri de sânge, vâscoase
Spre-a se-nchega la capete de oase;
Globulele albe, globulele roșii
Dau veste devreme să cânte cocoșii.

Țărâna din groapă se schimbă cu trupuri,
Cuptorul se-aprinde cu focul din ruguri,
Iar pâinea vieții se coace-n lumină
Apoi se va frânge, în taină, la cină.

Luați de mâncați și beți din pocal!
Va curge prin voi un sânge regal;
Adamul dintâi a fost îngropat,
Al doile-Adam în voi a-nviat.

Fără jertfa Domnului Isus
suntem doar oameni în termen redus;
cât de mare este acest adevăr?
cum e universul întreg
față de firul de păr.

Fără întrupare și fără înviere
toți oamenii sunt făpturi efemere;
aleg să mă-ntorc de unde-am venit,
Edenul m-așteaptă căci sunt mântuit.

E loc pentru toți iar poarta-i deschisă,
ne smulge Hristos din apocalipsă;
prea plină e lumea de lume,
în cartea din cer se scrie cu nume.

Universul nu are vecini;
singura sa vecinătate
este interiorul și exteriorul lui;
restul e nimic
pentru că universul e totul.

Cerul este populat:
acolo își au norii casele,
acolo locuiesc ploile și zăpezile
vizitate până la întrare de păsări călătoare.

E multă mișcare acolo
și multe umblete
căci se aud deseori tunete
și de acolo pornesc fulgere
racordând pământul la scurgere.

Populații de stele, în cer, se adună
să vadă răsăritul de soare
și apusul de lună,
apoi, peste zi se ascund
într-un infinit rotund de rotund.

Și nu se mai văd,
cum nu se văd îngerii
nici duhurile slujitoare
Celui care ține pământul în picioare.

A fost curățit cerul de îngeri căzuți
dar pune sub lacăt pe surzi și pe muți
ce vând pe arginți rugăciuni
în târguri și bâlciuri de deșărtăciuni.

Cerul este locuit de oameni
de dincolo de timpuri,
de dincolo de vremi;
să nu te temi și să nu te îndoiești:
și tu, omule ai cetățenii cerești;
Nu tremura!
Nu ești un cerșetor la poarta sa.

Porți chip de Dumnezeu
și-n cer ai un locaș
căci lui Hristos Isus Îi ești urmaș;
ai dobândit pe veci viața vie
și moștenești cu El
a Lui împărăție.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »