Omul se aseamănă cu pământul
pentru că din el a fost luat
și în el va merge:

Îl încorsetează meridiane și paralele
să nu-și uite dimensiunea,
îl mărginesc cercuri polare, înghețându-l,
așa cum la mijloc îl încing cercuri de foc.

Îl curg transpirații așa cum
se scurg apele de pe munți
și îl răscolesc valuri zbuciumate
în aceeași căldare și în aceeași inimă.

Și unul și altul sângerează,
și unul pe altul se pansează
și veghează la căpătâiul celuilalt
până când vindecările se întorc acasă
să măture curtea de neghina nearsă.

Se lasă nins și uneori pustiit de deșert,
înverzește în anotimpurile tinereții lui,
găzduiește răsăritul și apusul de soare
însângerat și cu privirea mută de splendoare.

Îl străbat furtunile și se împarte
între lumină și vremi întunecate;
se spală în ploi și calde și reci
și se usucă sub razele aceluiași soare.

Și omul și pământul au pe buze cuvântul,
își vorbesc unul celuilalt, apoi tac
așteptând să rodească vorbirea
așa cum rodește bobul de grâu îngropat.

Când se îmbolnăvesc, își împrumută leacuri
și dureri, își leagă rănile unul altuia
și adorm îmbrățișați până la vindecare.

Fiecare își numără anii și și-i împart:
pământul se alege cu mii și mii de mii,
iar omului se alege cu veșnicia.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post.

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website