Nimeni altul nu poate sculpta în lacrimă,
cu migală și răbdare, decât sufletul,
până când lacrima prinde formă desăvârșită
de inimă.

Ochii nu fac altceva decât să se adape din ea,
apoi să o toarne
din clepsidră în clepsidră,
măsurând timpul care ne topește.

Murim prea mult , prea des și prea curând
tocmai în timpul vieții,
ca și un nor de abur fumegând
din neputința ceții.

Ardem pe drum siliți de scrum,
ne arde zgura;
v-am spus plângând să vă iubiți,
vă spun și-acum:
“urâți doar ura”!

Dacă floarea sălbătăciei este spinul,
sălbăticia florii nu poate fi
decât trandafirul.

-Patrie, de ce ai cearcăne
și de ce ți-e părul cărunt?

-Tu, cum ai fi dacă ți-ar pleca pruncii
tot mai departe și tot mai mulți,
când te-ar vizita doar de sărbători,
dacă ai avea nevoie să te ridice
când toți te îmbrâncesc,
să te apere, când te calcă hoții?
hai, spune! Tu cum ai fi?

– Iartă-mă, mamă țară!
că și din casa mea ți-au plecat pruncii
și știu ce e acela dor de copii;
mă uit în oglindă și…
mi-au apărut cearcăne și păr cărunt.

Cum să nu te doară durerea unui popor
care, în vremuri de pace,
își pierde tinerii risipindu-i prin lume,
într-o lume care prea mult îi umilește
ca pe niște prinzonieri?

Cum să nu te revolți când, în vremuri de pace,
țara ta și țara mea suferă de atâtea distrugeri,
mai multe decât o țară ce-și duce
în spate războiul?

Cum ai putea să nu plângi
când ți se ia pământul din bătătură,
să-l vândă samsarii care niciodată
n-au plătit cu sânge?

Ei îi vând pe preț de nimic
venele și arterele de aur și minerale
și toate celulele de viață
ce duc spre inima lui și inima ta.

Ucid păduri și pruncii de codrii,
tot ce ating pângăresc,
nimic nu-i atinge, nici măcar
teama de Dumnezeu.

Doamne! Oprește-i Tu!
să nu ajungă să facă negoț
cu suflete!

Apun Apusenii costelivi de păduri
Cu aur vândut în măsele stricate
Mai ai tu putere de unde să-nduri
Prohodul minciunii ce duce la moarte?

Mai ai tu mocani, mai ai tu ciubere
Poți face brăzdar din brazii furați?
Sculptezi tu în buciumele tale durere
Să plângă tot cerul cu îngeri curați?

Apun Apusenii în rana-nserării;
Dar curg dimineți din sângele lor
La fel ca Isus, pe crucea iertării
Și voi vă iertați tâlharii când mor.

După ce timpul s-a umplut cu primăvară
s-a îmbrăcat încet, încet în vară
zorindu-se să pună-n cuptoare plăcinte
și pâine de fructe și pâine fierbinte.

Curg vieți în vieți, să hrănească
imașuri și turme ieșite să pască;
cât plouă mă duc să mă rog cu cântări,
între cer și pământ curg binecuvântări.

Dorm umbre la umbre în zile toride;
oștiri în armuri și hlamide
își fac socoteli să umple hambare
apoi să trimită popoare la mare,
pe jos, cu picioarele goale.

După ce și-a umplut hambarele
toamna își odihnește carele
și-ncepe să scrie cu mustul din vie
scrisori către iarnă, să “vie”,
că lasă ferestre deschise
să poată să cearnă cu muguri de vise.

Curg nopțile lungi în zilele scurte,
îmi mătur zăpada din curte,
m-așteaptă nepoții povești să le spun…
miroase-a colind de crăciun.

De-ai fi înger, m-ai lua de mână cu aripa,
zâmbet dacă erai ai fi învățat și lacrima să râdă;
un fir de păr alb dacă răsăreai
celelalte fire ar fi admirat haina ta albă
și te-ar fi pieptănat cu piaptăn de nalbă.

Dacă erai ce nu ești, rămâneai în povești,
în ficare univers din vers
și în fiecare dimineață și seară
trezindu-mă la viață de fiecare dată
pentru întâia oară.

Fac pâini în cuptor de cuvinte
Îl chem pe drumeț la blidul de linte,
Colind la ferestre deschise
Găleata iubirii mi-e plină de vise.

Dau aripi de fluturi omidei,
Iau tarul din cârca obidei,
Scot lupii din mijloc de miei
Cu câinii de lup și îngerii mei.

Furtuna o mătur cu raze de soare
Las prunci de copaci în picioare,
Cârlige arunc în ape cu hidre
Las timpul să curgă-n clepsidre.

Descos dintre stele luceferi,
Din boală scot oamenii teferi,
Pun viață în lacul cu nuferi
Și vin să te mângâi când suferi.

Ne-nstrăinăm, noi oamenii, de oamenii din noi,
ajungem atât de departe de suflet și dureros de goi;
uităm prea ușor să trăim
în mijlocul celor pe care-i iubim

Tot mai mulți, tot mai mult, plecăm să trudim
la capete de lumi printre străini,
uităm de iarba necosită de acasă,
devine depărtarea o angoasă.

Rămânem străini în patrii străine,
ni se-nstrăinează amintirile și privirile
ni se-nstrăinează limba română,
o dăm la schimb de limbă străină.

Plângem printre străini când pirivim
cum pleacă departe cocorul,
printre străini ne-mbolnăvim,
îmbătrânim durându-ne dorul;
murim printre străini, înstrăinați,
‘nainte de vreme și repede uitați.

În vremuri străine, cei dragi, de acasă,
așteaptă, așteaptă, așteaptă…
Nu treziți copii! Lăsați-i să doarmă,
să vă viseze și să vă suspine
cu gândul la mame străine,
o dată și încă o dată,
din inima lor lăcrimată.

Lăsați-i pe copii să se joace,
nu le vorbiți de singurătate;
uitați-vă la ei cum învață să scrie:
Dragă mamă,
Dragă tată,
Dragă frate..

Lăsați-i să deseneze chipuri siameze;
lăsați-i să scrie cu lacrimi
la oră târzie
apoi să adoarmă cu fotografia care le seamănă
strângând-o la piept ca pe o inimă geamănă.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »