Se încovoaie-a strâmb balanțele dreptății,
La staule de miei s-au pus de pază lupii,
Se-mbracă după gratii nădejdea libertății,
Pe viespării morbide s-au dat la schimburi stupii.

Pe zemuiri de linte ne-am lepădat petrolul
Copacii din păduri ni-i scot din rădăcini
Pe lut și pe țărână ne-străinăm ogorul
Și pribegim prin lumea de străini.

Sub steaguri tricolore ne zornăie lozinci
Iar dreptul la viață e cel de-a fi săraci,
În punga de la Iuda au adunat arginți,
Pe turle de biserici fac semne către draci.

Se fac a nu pricepe vorbirea lui Hristos
Turnând peste familii sodomă de pucioasă;
L-au prefăcut în sfânt pe omul păcătos
Și au trimis în inimi minciunile la coasă.

Mi-e milă de nebuni și nebunia lor;
Îmi plec genunchii iar în rugăciuni:
Îndură-te, o, Doamne de popor !
Și nu-l lăsa uscat de uscăciuni!

“Ce să fac, mamă, să nu plâng
după tine atunci când nu vei mai fi?”

“Uite”, spune mama,
“eu îți las lacrimile mele,
căci pentru tine le-am adunat,
să plângi cu ele.

Pe ale tale să le păstrezi cu sfințenie
pentru copii tăi,
care vor plânge după tine
când nu vei fi nici tu.”

Cu aripi întoarse nu se zboară,
cu aripi întoarse se coboară
abrupt
fușteiul abrupt fără scară.

Cu aripi de fum amăgim
perdele de drum către cer
rătăcim sub brumă de scrum
nicăieri.

Cu aripi-nearipi târâm
un boț de țărână-tărâm,
legați peste mână și gură
cu lanțuri de ură și zgură.

Cu vise și ancore prinse
în aripa-ntoarsă acasă,
pe drumul promis
spre cerul deschis
ard brazde de stele, întoarse
de coasa din coastele mele.

S-au abătut asupra noastră anii
Cu valurile lor de încercări
Ne-au înclinat ori zdrenţuit catargul
Când navigam în noapte peste mări.

Ne-au nins la tâmple firele de păr
Și ne-au brăzdat obrajii-n şir de riduri
Ne-au domolit în alergare paşii
Când au lovit și mai lovesc în ziduri.

Suntem mai firavi şi mai trecători,
Dar, niciodată singuri, văduviţi
Cocoșii încă vor cânta în zori,
Cât ne lăsăm de Dumnezeu trăiţi.

S-au abătut asupra noastră anii
Cu sacul burdușit de-nțelepciune;
Mai ancorăm în cheiuri liniştite
Și ne-nvelim cu glas de rugăciune.
……………………………………………….

Nu anii stăpânesc asupra noastră,
Nu noi am dat poruncile furtunii,
În barca-mblânzitorului de ape
Vom deveni cu El stăpânii lumii.

Așezării la rând a cuvintelor în gând
când au ceva a spune,
i se spune înțelepciune;
rostirea lor cu limbă de suflet
și buze de inimă, ca focul din cărbune
se numește rugăciune.

Mângâierile pe care le aduc cuvintele
atunci când viața doare,
se numește îmbrățișare,
cum îmbrățișarea în durere
e mângâiere.

Rostirea cuvintelor, caldă,
cu șoapte de seară,
e ca o răcoare de scaldă
în mijloc de vară.

Cuvintele vindecă rana,
împart cu flămânzii lor hrana,
aduc stâmpărarea de sete,
desfac închisori din corsete.

Cuvintele tale, cuvintele mele
pot strânge lumina din stele,
apoi, drag prieten, și tu, cum și eu
slăvim doar un Domn Dumnezeu.

Într-o noapte, stelele s-au prins
în joaca de-a v-ați ascunselea :
luceferii numărau în grădină
în vreme ce stelele
s-au ascuns în anii luminăî

deodată au dispărut căile lactee,
constelațiile și galaxiile,
universul universal
și universul ancestral
și prima și ultima stea
din inima ta și inima mea.

s-au ascuns cu toți și cu toate
în infinit;
stau acolo, pitiți,
ca nu cumva să îi găsim
eu și dumneata.

eu, unul, nu vreau decât
să schimbăm regulile jocului:
timpul și spațiul eteric,
jucăndu-se ,
să nu îl lase pe căutător
în întuneric, împiedicându-se.

și mai ales, când se ascund,
stelele
să se ascundă pe rând,
și numai în ele însele,
lăsându-și neascunse visele.

În țara mea, în vremi de pace,
Se coc ființe a război,
De-o vreme, două, trei, încoace
Suntem mai serbezi și mai goi.

Împușcături cu vorbe goale,
Sudalme și înjurături,
În fiecare zi-n rafale
Lasă în noi dărâmături.

Împresurați de oști păgâne
Și cu minciuni încercuiți,
Mai plâng flămânzi pe coji de
pâine,
Și în tranșee-s găzduiți.

Sub fald de steag de mercenar,
Cu sulița mereu în coastă,
Paharul vieții, prea amar,
Se varsă-n desnădejdea noastră.

Spitale ca și de campanii
Bolesc pe pat de muribund;
În fețe lungi, ca niște cranii,
Doar suferințele se-ascund.

Dar, la război, ca în războaie:
Când vin vrăjmașii să vă sfarme,
Voi, cei ce zgribuliți în ploaie,
Vă faceți din dreptate arme!

Goniți ciorile din holdele grânelor!
Lasați morile pe drumul pâinilor!
Si puneți cuptoarele în cojile lor
Să plângă izvoarele cu lacrimi de dor.

Vânați prădătorii ce vin să vâneze!
Cu arbori de steaguri sădiți metereze!
Străpungeți cu lancea perfidele umbre
Când nopțile scot minciuni să preumble!

Sfărmați intersecții ce duc în prăpăstii!
Desfaceți grenada de moartea cu așchii!
Arați rădăcini ce nasc buruieni!
Legați în lichele strâmtori de licheni!

Apropiindu-ne de depărtări
Lăsăm plecările în gazdă la uitări.
De dincolo de orizonturi înroșite
Trimit scrisori copilării cioplite:
“Ce faceți, oameni buni?
Pe unde mai umblați?
Nu știți că în pruncie eram frați?”

Ce să răspund la astfel de scrisori
Când inima și lacrima îmi dau fiori?

-Spune-mi, omule necăjit:
nu ți-ai dorit niciodată să mori?
-Ba da, de multe ori,
dar de fiecare dată
mi-am dorit mai mult să trăiesc.

-Spune-mi, nădejde:
dacă pleci de la om, te mai întorci?
-Mă întorc, ori de câte ori
mă trimite Dumnezeu.

-Dar tu, rană, te vindeci oare singură?
-Doar când leacul iertării
mă înfășoară cu pansamentul iubirii.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »