Fructele coapte au mulțumit ramului că le-au înfiat;
Ramura, cu frunzele ei, au mulțumit trunchiului
În care și-au rezemat umerii și celelalte crengi;
Trunchiul a trimis recunoștință spre rădăcini
În care s-a prins, spre a se înălța.

Rădăcinile, împreunate ca mâinile în rugăciune,
Au gratulat pământul care le-a găzduit;
Pământul a lăcrimat, binecuvântând cerul, care l-a udat,
Iar cerul s-a aplecat să sărute fructul pe buze dulci;

Așa rămân urme de lumină și urme de căldură
Peste fructul cu părinți din cer și părinți din pământ;
Restul este simfonie, sau, mai degrabă,binecuvântare.

Se sting luminile și focul
Se lasă umbra printre stele
Și lângă prunci, se culcă jocul
Pe perne pline cu mărgele.

Își face luna rond de noapte
Și ștege geamul cu lumină
Parcă rămân urme de șoapte
Să are vise în grădină.

Tăcerile închid zăvorul
Tăcerilor rămase-afară
Din aripă coboară zborul
În pacea care mă-mpresoară.

Un înger, îmbrăcat cu vise,
Pogoară blând în pietul meu
Regatul porților deschise
Și-adorm în gând cu Dumnezeu.

Mâna dreaptă a dat o mână de ajutor
mâinii stângi;
când a fost să își ia ajutorul înapoi,
mâna dreaptă trimitea scrisori mâinii stângi:

“Nu cumva suntem surori,
din umerii aceleeași stânci?
îmbrățișate, nu suntem și soră și frate?
împreună, nu am cântat noi la aceeași strună,
și, împreunate, nu am fost
amândouă spălate de păcate?

Nu am întins, una arcul, cealaltă săgeata?
nu am adunat întotdeauna amândouă?
nu am dăruit și am primit în egală măsură?

Nu-i așa, ne-am spălat una pe alta,
suntem egal de egale și, mai ales,
când vor ceva a spune,
degetele tale se întâlnesc cu degetele mele
în rugăciune”.

Afost odată o pădure în care copacilor
în loc să le crească ramuri le creșteau oase
și în loc de frunze se acopereau cu carne;

Când au ajuns mari au plănuit să plece
undeva în depărtare, așa cum făceau
păsările migratoare.

S-au descălțat de rădăcini ca de ocupație
și au pornit marea migrație,
spre altă plantație,
ca o inundație.

Ajunși lângă rugul aprins, copacii vii
au devenit făclii,
iar când s-au adunat la un loc,
cerul și-a trimis stelele să se aprindă
din pădurea de foc.

Plecați genunchii pentru țară;
vor spune mai mult decât ura,
decât invectivele și țipetele
noastre unul către altul,
ne vor duce mai departe decât
alergările spre nicăieri
și, aplecați spre pământ,
vom fi mai aproape de cer.

Iertați pe cei ce nu știu a ierta;
cu demnitate împarte bogăția
din sărăcia ta și vei fi binecuvântat.

Vorbește mai mult cu Dumnezeu
și mai puțin cu oamenii care nu ascultă,
celor care nu vorbesc ascultă-le tăcerea,
poate poartă povara rănilor de cuvinte.

Plecați-vă genunchii și plecați-vă inima
pe palmele Celui care, după îngenunchere
vă ridică în picioare, vă numește
ființe umblătoare
și vă încalță cu aripi necăzătoare.

Învăţaţi de la Cuvântul
care a suflat peste celelalte cuvinte
şi le-a însufleţit .

Nu uitaţi că , stelele se logodesc cu luceferi
pentru a nu rămâne văduve,
ca după meteoriţi.

Călătoriţi pe urma lacrimii
pentru că , după ea rămâne drumul purificat
de blestem şi de păcat.

Trunchiurile pomilor
nu se încovoaie
atâta vreme cât ramurile
le trag spre cer.

Încovoiate rămân rădăcinile
în formă de îmbrățișare
a țărânei mamă și a pământului tată,
la sânul care seamănă cu lacrima de ploaie.

Acolo unde cerul se culcă pe pământ
norii se fac perne
la capetele munților
și stelele se cuibăresc în așternut
când greierii cântă a stingere.

Se sting până și șoaptele întârziate,
se sting săruturile îmbrățișate
sub odihna din somn,
iar focurile neaprinse mai suflă în meteoriți
uscându-se de ploi și doinind a vis de flăcări.

Trec îngerii să închidă pleoapele
peste lacrimile de după zăvor,
fac vocalize suave apele
pe clape adormite sub izvor.

Carul mare, carul mic și pleiadele
descarcă tăcerile și alungă iscoadele;
se culcă cerul pe pământ în straie de vânt
-ca omul de rând-
cu Dumnezeu în gând.

Eu cred că mâinile au fost făcute
spre a îmbrățișa,
spe-a nu se-ncleșta și-a nu amenința;
cu aceeași mână se poate da
și se poate fura,
poți acunde și poți ocroti,
poți cu mâinile iubi;

Ele pot munci și pot dărâma,
pot apropia și pot depărta,
mâinile acestea: a ta și a mea
se pot împreuna, îngemâna-ntr-o zi
apoi, mâinile vor putea vorbi.

Ele pot aduna sau împrăștia,
pot hrăni sau pot flămânzi
pot mângâia și pot vindeca,
se pot dușmăni sau împrieteni.

Mâinile pot încercui cu dragoste
sau pot încercui cu foc,
pot pustii sau înflori același loc;
pot dărui inele și pot zornăi cătușe,
pot legăna copii și pot stârni urgii;

Mâinile se pot ruga cu putere
și cu voce tare:
împreunate, spre înviere,
încrucișate, spre-nmormântare

Dacă ai putere să semeni dealuri
vor crește munți;
apele adânci dacă le stăpânești
ajungi să le storci și să le întorci
cu adâncimile spre cer,
de unde să plângă cu oceane
prin ochi de cascade spintecate.

Dacă poți aprinde focuri în bulgări de gheață,
zăpezile vor arde scânteind a stele
și în nopțile înstelate va ninge cu cer.

Dacă atingi capătul lumii
e semn că ai ajuns la tine;
la ce să te întorci? Începe să te umbli!
Vei descoperi minunile pe care
le-a făcut Dumnezeu în templul Său.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »