Se năpustesc furtunile în noi
să ne tocească munții,
să îi prefacă în câmpuri pârjolite
și să stăpânească apele
cu toiag de secetă.

Silesc sufletele să se dezbrace;
o, biete suflete goale
mi-e milă de pustiul în care
scormoniți după ape uscate
cu unghii de seceri secate.

Purtați-vă munților stânca pe umeri!
râdeți în față furtunii!
rupeți-i ghearele care zgârie,
sfârtecați-i vântul când mârâie!

Întăriți-vă munți picioarele!
păziți-vă sfinte izvoarele!
fluturați-vă steagul pe metereze
silind furtunile să îngenuncheze!

Înapoi, Adame, în trupul de lut
În cel care-ai fost la-nceput
Și lasă-ți iar nara-n suflare,
Spre inimă Domnul să are.

Înapoi, Adame, la poarta de Rai,
Te strigă Hristos să-ți “dăruie” grai
Cu care să-L rogi pe Tata să ierte
Mâncarea-ți de roșcove fierte.

Înapoi, Adame, ‘napoi către tine
Prin spini, pălămizi și suspine,
Mai vrea Creatorul din nou să-ți vorbească
Și inima iar să-ți zidească.

Ajungă-ți Adame bolirea-n păcat!
Ascultă în inimi cum clopote bat
Pe margini de zori de tăcere,
Că vin dimineți de-nviere.

Te schimbă de haina pătată!
Mai naște-te încă odată!
Să-ți lași pe pământ ființa-ți măruntă
Și cerul să-ți fie odaie de nuntă.

Tot mai mulți oameni devin ceea ce au
uitând să rămână ceea ce sunt;
întâlnind întâmplător viața,
aceasta îi întrabă:
“Încotro?”
și ei nu știu răspunde.

Rătăciți chiar în mijlocul ei,
nu se caută și nu se găsesc,
se amăgesc singuri
și se amăgesc în comun
spre ieșirea din ea;

“Încotro?”, mai răsună în urma lor întrebarea,
ca un ecou care se întoarce fără răspuns.

Tot mai mulți oameni devin ceea ce au
iar apoi … nu mai sunt.

Nu-i așa că și lumânarea
devine lumină, consumându-se?
nici aerul, nici gândurile nu se văd,
și totuși fac să exite lumea.

Sunt prieteni care îți iau povara
din spate să o pună jos
și prieteni care ți-o vor duce
mai departe.

Lacrimile împrumutate nu se dau
cu dobândă,
se întorc gata plânse
și mai ales, curățite.

Rana neînchisă nu înseamnă
că nu are poartă,
dar înseamnă că mai are
loc de durere.

Cele mai frumoase flori
nu se împăunează cu coloritul lor;
roua de pe petale li se prelinge
spre rădăcină
ca o lacrimă.

Întâlnirile dintre noapte și zi,
din fiecare seară
și din fiecare dimineață,
rămân cu același răspuns:
că nu se împacă,
dar nu își calcă teritoriile
una, celeilalte.

Sunt arderi care lasă în urmă scrum
și arderi care lasă lumini,
sunt arderi în scântei nepieritoare
și arderile arselor cuptoare…

Tânjesc cuvintele să se mărite
Cu hrana miezului crescut în pite,
Se-mbracă-n straiele de gânduri pure
Țesute în colindul din pădure.

Se duc cuvintele la întâlniri
Cu candele aprinse în priviri;
Uleiul lacrimilor le ajunge
În inimi zidurile a străpunge.

Cuvintele ferite de ispite
Desfac în temniți lanțuri ruginite
Și scot nădejdea viselor afară
Să are-n aripi drumul de vioară.

Cuvântul care-a fost la început
Cuvinte hrănitoare a născut,
Le-a arcuit în cerc de curcubeu
Sprea-L lăuda pe bunul Dumnezeu.

Cunosc o țară prăduită
ce m-a trecut pe numele ei,
îmi dă datoriile cu care-i înrobită,
mă pune pe o scară ce n-are fuștei.

Livezile fructelor coapte
le înstrăinează odată cu pruncii,
bâjbâie din noapte în noapte
cu inima arsă, vânzându-și rărunchii.

Mă face la patimi părtaș,
îi doarme srăjerul pe cuie,
vrăjmașul aduce vrăjmaș
stindarde în inimi să-i “puie”

Se duce la nunți nechemată,
silitătă să spele pe jos,
mă rog să o văd măritată
la nunta din cer, cu Domnul Hristos.

În lumea asta zbuciumată,
când nu mai aveți putere
și nu aveți răbdare,
opriți-vă din alergare
și ascultați cât de frumos
se aude liniștea
apoi trăiți mai departe!

Îmi sunt cuvintele ascultătoare,
Subordonate ca niște soldați;
Din miezul lor îmi construiesc vapoare
Cu care vă aștept să colindați.

Vor acosta în suflete cu dane
Spre a urca în vele vânt de drum
Apoi, deplin stăpâne pe oceane,
Vor mătura oceanele de fum.

Îmi sunt cuvintele ca o colindă
Când cozonacii aburesc pe masă
Să le-așteptați în pragul de la tindă
Căci și-au întors spre cer inima arsă.

Pământule,
numele meu este sămânță,
lasă-mă să locuiesc în tine
și te voi răsplăti.

Eu sunt durerea, rană,
găzduiește-mă pentru o vreme
și te voi vindeca.

Oștire de nori,
numele meu este furtună;
fii gata să mori străpunsă
de vremea cea bună.

Deznădejde,
îmbracă-te cu vremi de răbdare
și într-o zi vei deveni speranță.

Așteptare,
nu-ți fixa privirile în depărtare,
du-te la ea,
deschide zările
să intre zorile.

Lumină,
nu purta jăratic de stele în poale,
seamănă-l în cer
să prindă rădăcină de soare.

Lăsați-vă vise porțile deschise;
când veți obosi și veți adormi
să intre la voi în odaie
izvoare din inimi de ploaie.

Puneți-vă oameni deoparte
mantaua de ură
și veți fi îmbrăcați în armură,
veți fi botezați de iubire
la nunți de mirese cu Mire.

Au ieșit la plug stelele aseară
Și pe cerul nopții constelații ară
Brazde de lumină răstoarnă în noapte
Rădăcini de vise zemuiesc a coapte.

Au ieșit la coasă stele lucitoare
Printre stânci de nori, cu jarul în poale;
În amiaza nopții luceferi grăbiți
Adună din brazde arși meteoriți.

Au ieșit la scaldă stelele fecioare
Și cerul întreg e o scăldătoare;
Prosoape de in trupul le-nfășoară
Îngerii, pe scări, urcă și coboară.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »