Eu aleg România care trăiește
și nu pe aceea care moare;
dacă se îmbolnăvește mă fac truditor
pentru leacurile ei de vindecare,

dacă se rănește cobor în tranșee
să-i port răniții în cortul ocrotirii,
iar la nevoie îi donez si eu sânge
și recunoștință că o am și mă are.

aleg România când e acasă
și când e plecată să se caute;
când o găsesc, o hrănesc și o îmbrac;
îi pun rochiile de primăvară,
vreau să-i șterg geamurile înghețate,
să o înconjor cu granițele ei adevărate;

vreau s-o scot în lume întregită
și să arat tuturor că mi-e iubită
și mi-e mamă,
că e cea mai frumoasă și mai bogată
și nu se destramă.

aleg România să îmi fie casă,
să nu o închid pe dinăuntru
nici pe dinafară,
o las cu porțile neferecate
să facă Dumnezeu din ea o cetate.

Ce vă fac pruncii, oameni buni?
de când nu i-ați văzut?
și ce vă spun de la capăt de lumi?
nu-i așa că vă macină dorul
și vă macină capătul de viață
din ghemul care aproape nu mai are
de unde să desfășoare?

Ce vă fac mamele și tații, pruncilor,
și surorile și frații și… amintirile
și iubirile și țara care credeați că vă are?
ce fac oare din ele depărtările
și apăsările?

Ce vă fac oare lacrimile cu aripi ca păsările?
mai au ele putere să zboare,
să deschidă lacăte, să-ndoaie zăbrele
urmând pe drum bătătorit de rândunele?
știți oare că patria asta nu e întreagă
fără dragul de drag și de dragă?

Să vină primăvara!
Să se întoarcă pruncii acasă!
Să bată inima țării laolaltă
a bucurie și veselie că s-au întors
colindătorii din pribegie!

Suntem o clipă a timpului
care trece prin noi, peste noi
și pe sub noi,
stafidindu-ne, gârbovindu-ne
și totuși, trăindu-ne aici,
între pereții ei.

Îl vom stăpâni când nu va mai fi,
dincolo de ființele pământești,
în trupuri cerești,
atinci când va deveni
prezentul continuu
în care nu se intră și nu se iese,
se există, “contemporan” cu Dumnezeu.

suntem o clipă a timpului
peste care ochiul lui lăcrimează.

Ce ai putea să-i furi lunii?
dacă i-ai lua noapte, ar veni după ea,
dacă i-ai împrăștia stelele
ar străluci în locul lor
stăpână deplin pe cerul senin;

dacă i-ai fura liniștea, te-ar apăsa cu tăcerea sa,
iar drumul ei, bătătorind alei,
n-ai cum să-l iei,
e mult prea sus și mult prea blând
să-ncapă-n furt de gând.

dacă i-ai fura soarele și-ar destrăma poalele,
ar plânge cu lacrimi amare de stele polare,
iar nunta dintre noapte și zi
nu ar încolți.

Se iau din grădina cuvintelor coapte
Acelea cu miezul de șoapte,
Se pun la dospire în minte
Pe coaja de suflet fierbinte.

În porții egal de egale
Se toarnă-n cuvinte petale
Din zâmbet de flori colorate
Și leacuri deja vindecate.

Scântei de cuvinte topite
Se coc în cuptoare de pite
Apoi, ca o anafură,
Se pecetluiesc cu metaforă.

Se-amestecă-n coș de cântare
Și vorbe de ierburi amare,
Și duce și acru, și sare
Cu sâmburi de nuci și migdale.

Se toarnă din păsări cântatul ,
Întindu-se masa și patul,
Se-nvață cu îngeri a pune,
În gândul curat, rugăciune.

Când toate sunt puse la loc
Se lasă jăratic în foc,
Se-așteaptă ca fumul să moară
Și flăcări să cânte-a vioară.

Nu șchiopătăm din cauza gropilor
ci din pricina picioarelor;
ce vom repara întâi spre a ajunge
la întâlnirea cu noi?

Ne vom trezi osteniți și epuizați
de-atâtea gropi cârpite,
iar la sfârșit o vom lua de la început
peticind alte gropi, cu altă osteneală.

Mai bine, Doamne, ajută-mă să zbor!
voi învăța a-ngenunchea cu aripile.

Cohorte de oameni dau norii să-i sape,
Cu sfleder de foc dau găuri în ape,
În stropii de ploaie pun boabe de gheață,
Și taie-n felii bucata de viață.

Scot grâul din miezul de pite
Și sapă tranșee cu săbii rănite,
În albii de râu coc cuiburi de șerpi
În oaze-și fierb arborii sterpi.

Ei ară răzoare pe drumul de ploi,
Scobesc cu lopeți în noroi,
Își flutură steaguri cu lut în ogivă
Și fără cârmaci plutesc în derivă.

Ei sapă fântâni să fure izvoare,
Scot dopuri din funduri de mare,
Cu linguri din cozi de cocean
Strecoară oceane-n lighean.

Fac cruci de corăbii pe ape amare
Iar apele dulci le iau în cătare,
Dau clocot în inimi de valuri,
Să muște furtuna din maluri.

De apa-mbrăcată în vin
Vorbesc cu porniri de venin.
Fă Doamne, în lume să vie
O sete flămândă de apa cea vie!

Dacă au rănit pe cineva cuvintele mele
le trimit să ceară iertare;
nu le-am spus să lovească,
le-am poruncit să purifice
și să iubească.

Le-am învățat să rămână drepte,
să nu se plece în fața minciunii,
să mângâie, să ridice, să dăruiască
înainte să aștepte să primească.

Le-am trimis cu scrisoare de pace,
cu steaguri de biruință și hrană de credință,
au inimi deschis de deschise,
fac poduri din frunze și vise.

Dacă au cules lacrimi cuvintele mele,
e pentru că s-au împrumutat inimii cu tăcerea
dintre două bătăi ale ei
lăsând în loc fântână de foc.

Dacă au înviat pe cineva cuvintele
e semn că se trag din Cuvântul care a fost la început,
din Cel care a înviat,
ca mai apoi să înviem și noi.

Să măture mai departe, cuvintele, praful de stele,
să deschidă spre cer ferestre de lumină;
printre semenii mei să semene nădejde
și, din răstignire, să facă izvor de iubire!

Ieșite din convalescență, securile
au rămas cu sechele:
dârdâiau cu un soi de penitență:
“unde mai sunt pădurile,
să ne-ntâlnim cu ele”?

Nu erau vietăți să răspundă,
iar umbrele dădeau să se-ascundă,
când stoluri de ciori tencuiau fundătura cu spumă,
croncănind răgușit uvertura postumă.

Ieșite din convalescență, securile
și-au ascuțit la corigență gurile;
copacii, cu crengi în spinare,
respiră a aer de eliberare.

Năzuind să se descalțe de rădăcini,
Copacii și-au aplecat ramurile
Să-și dezlege șireturile
Si hamurile;

Tăietorii de lemne, mereu prin preajmă,
Le-au retezat trunchiurile,
Cum ar amputa picioarele,
Apoi i-au culcat, la uscat,
Pe pat de scânduri.

Povestea Cenușăresei a ajuns și la ei,
Dar prea târziu:
Deja se crăpase de ziuă în pustiu.

Rafale de vânt împrăștiau frunze
Peste tăieturi de securi, în bandaje;
Durerile timpului, le legau strâns,
spre vindecare,
Cu șireturi de rădăcini

« Postari mai noi — Postari mai vechi »