Pendulul dintre Steaua Polară și Luceafăr
trezește stelele din paturi scobite
să măture cu nuielele
drumul de meteoriți și meteorite.

Troieniți într-un capăt de cer,
în fiecare dimineață, ard în ei
dor de scântei,
din colțuri de țară străină,
atâta cât pulsează o viață
în dâra îmbăiată de lumină.

Dacă oamenii ar vorbi numai atunci
când au ceva a spune,
ar fi atâtea tăceri și liniște în lume,
ca un susur blând s-ar auzi
curgeri de rugăciune.

Munții și-au întors vârfurile-n jos,
În asalt de valuri mările s-au stors
Trimisu-și-a râul apele-ndărăt,
Iscodind izvoare până sub omăt.

S-au silit ghețarii munții a-i răci
Și-au chemat oceanul spre a-i prădui.
Dar va prinde stânca dor de înălțare
Arzând prădătorii în foc de prădare.

Răniții din războaiele promise
Încă așteaptă schimbarea gărzii între popoare
Și să-și deschidă spitalele secțiile noi, de onoare,
Când se trag salvele pentru eroi, la înmormântare.

Te rog, Doamne,
Schimbă inima poporului meu!
Fă-i compatrioți adevărați!
Dezbracă-i de prefăcătorie

De mândrie și de ură
Că prea îi apasă vagonul de zgură,
Prea își amărăsc viețile
Pe care ajung să le netrăiască.

Învață-i, Doamne, să dăruiască:
Cine are prea mult, să nu aștepte
Legile stricate să facă dreptate;
Inima lui să-i fie o lege:

A dreptății și a iubirii de semeni.
A iertării și a binecuvântării.
Învață-mi tot neamul că toți suntem frați
Și cum să împartă fericirea spre-a ajunge la toți.

O, dă-le Tu, Doamne, simțirea, că poți,
Când îl doare pe unul să-i doară pe toți
Și-nvață-i pe genunchi a se pune
Smerit rostind cu toți aceeași rugăciune.

Te rog, Doamne,
Schimbă inima poporului meu,
Ia-i temnița de piatră în care a intrat,
Din fiecare rob, Tu fă un împărat.

Drumul cel mai drept către dreptate
Nu ține adevărul cu mâinile la spate;
Iar scara ce urcă pe zidul iertării
Își spală fușteii în spumele mării.

Până și sângele, care vâslește,
Colindă mădularele și le
vorbește;
Le-a pus Creatorul la un loc,
S-aprindă în inimi curate un foc.

Să spunem adevărul și când doare
Că după el rămâne vindecare;
Veni-vor mulți, însămânțând neghină
În brazda de ogor care suspină.

Vor descărca pădurile de spini
Pe buza și în ochii lui senini
Îl vor fura vânzându-l pe minciuni
Trăgând zăvor în viscol și furtuni.

De sub cămașa lui din in curat
Scot inima, s-o dea la sfâșiat;
În pașii lui ce duc înspre dreptate
Scobesc deșertăciuni în suflete uscate.

Condeie împlântate în țărână
S-au înhăitat cu lupii de la stână,
Căzut-au la-nvoială cu mișeii
Să junghie altarele și mieii.

Slăvit să fie Domnul! La intrare
Rămâne adevărul în picioare;
De ar topi Satana munți de aur
Tot vor rămâne oile în staul.

Bine, norilor,
Dacă pământul v-ar ninge,
Cum ningeți voi, și v-ar troieni,
Ați mai hoinări dezbrăcați și goi
V-ați mai putea odihni?

De-atâta nămeți, de-atâta zăpadă
Nu v-ați împotmoli prin ogradă?
Și cum v-ați ara voi ogoarele
Dacă vi s-ar topi hambarele?

Nu-i așa că nu vă lăsați viscoliți
Și nu mai dormiți dezveliți?
V-ați învățat să ningeți și să plouați repetitiv.
Dar cum ar fi să iernați?
V-ar mai cânta note de foc pe portativ?

Omule:

De ce te dor frunzele dacă nu ești copac?
De ce spui atâtea doar când vorbele-ți tac?
De ce în privire ai multe săgeți?
Și vara, de ce înoți în nămeți?

De ce speriat de tine te-ascunzi?
În ce fel de vise ajungi de pătrunzi?
Mai ai tu măcar o casă acasă?
În iele de ce mai cauți mireasă?

Ce gânduri coboară în tine furtuni?
Și ce te înalță deasupra de lumi?
În care cămară ești tu și în tine ?
Cum coși în torente, tu, zile senine?

Ce fel de vapoare pornești peste ape?
Grădina de gânduri mai ai cin’ s-o sape?
Gonești tu groparii, simbrii când îți cer?
Că, iată, vin îngeri cu chei de la cer

Am sângerat odată cu tine, patrie,
În aceleași războaie din timpuri de pace
Ne-au rănit pe amândoi cu obuze și spuze
Trăgătorii cu tunuri optuze.

Secerătorii de păduri, vânzătorii de uri,
Ne-au rănit în picior tocmai când dansam,
Ne-au țintit în inimă tocmai când iubeam
Ne-au înstrăinat de noi și de neam.

Ne-au făcut culegători de căpșuni
Și culegători de ocară,
Ne-au scos din noi și din țară afară,
Ne-au pus la rând la propriul noastru gând.

Nu-i așa că te doare și strigi a disperare?
Poate ne auzim unul pe altul
Și-atunci ne vom punem bandajele,
Vom îmblânzi tangajele

Vaporul să taie iar ape adânci
Cu inimi, plângi patrie, plângi.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »