Noi încă n-am murit de tot
Strigă răniții stând în cot,
Au mai rămas în noi bandaje
Și face sângele tangaje.

În urmele de cicatrice
Încă se văd urme de bice,
Vor doctorii să ne panseze
Cu alte bice, siameze.

Când intră și când ies din gardă
Prind felinarele să ardă,
Parcă ar face respirații
În sălile de operații.

Pe drumul sudului spre nord
Și-al bisturiului spre cord
Semințe cu desaga plină
Însămânțează iar lumină.

Dacă-am petici pământul cu bucăți de cer
Ar mai șchiopăta ca vântul fostul grănicer?
Gropile de-nmormântare nu s-ar astupa?
Apele ajunse-n vale, ce ar adăpa?

De s-ar descălța toți norii în pragul furtunii
Și-ar face cuiburi cocorii pe marginea lunii,
Iar puii de porumbei ar putea zbura
De la staulul cu miei spre aripa mea.

Dacă vântul ar sorbi frunzele din linguri
Iernile nu ar vorbi cu copacii singuri,
Destrămarea s-ar opri în nodul de aer
Iar doinele și-ar ciopli bocetul în vaier.

Luna, sora soarelui,
Agățată într-un cui
Scoate pui și “puie” multe,
Pe toate cu stea în frunte.

Mărginind nemărginirea
I s-a umezit privirea
Când ochii-i privesc uimiți
Zborul de meteoriți.

Ca într-un apocalips,
Norii cu picioare-n ghips
Ară cerul șchiopătând
Fața lunii întristând.

Când se face dimineață,
Arăturile din ceață
Se topesc în spulberare
Pe drum de raze de soare.

Luna, sora soarelui,
Din înaltul cerului
Așezându-se la scris
Toarnă rugăciuni în vis.

Trăind cu lupii în sălbăticie
Ce vinuri se absorb prin rădăcini de vie?
În mijlocul deșertului uscat
În care ritmuri inimile bat?

La capete de drumuri retezate
Se mai îndreaptă spatele-aplecate?
Iar mâinile tocite pe toiag
Mai au putere să ridice steag?

Mai poartă steagul stemă și ogivă
Împrumutând neghina din arhivă,
Ori flutură a vânt, a goliciune
Fără amprentă de la rugăciune?

Se mai ridică steaguri de victorii
În mijlocul ospățului de molii;
Se-ndestulează lacrima flămândă
Cu miezul pâinii coapte în izbândă.

Pe o coajă de vânt s-a așezat o coajă de frunză,
Ca într-o coajă de rană;
Sub ele, jalea din cânt, dă să “ascunză”
Goliciunea din lumea umană.

În coajă de vise aproape trezite
Se-ncing cu penele în blide din stele
Culori dezmorțite, culori nevopsite.

Din coji decojite în miezuri de pite
Câmpii nearate, cu pluguri în spate,
Storc hrană cu inimi curate.

Flămânzii de coji, pe ultima haină,
Se-așează smeriți la Cina de Taină.

Începe furtuna să sufle în jar
Că foalele-i dau să pleznească
Iar stelele stinse aprindu-se iar
Stăpâne pe bolta cerească.

În care umplute cu claie de nori
Săgeți de la fulgere cad
Și arde cu ploaie mijirea de zori
Iar munții cu barbă de spume se rad.

Începe lumina să-și spele tulpina
Și frunze să toarcă din fus;
Pământul întreg să-și are grădina
Cu brazda credinței în sus!

La vremea de El hotărâtă
și Dumnezeu trimite mărțișoare
prin mesageria pomilor înfloriți;
mai apoi le pune șnururi
de crengi cu frunze proaspete.

Ce mândru le poartă natura în piept
peste inima care pornește să bată
a primăvară

Li s-au spart norilor punga nouă,
a început întâi să picure, apoi să plouă.
Cerul și-a potcovit caii de foc
cu caiele de stele
apoi, cu fulgerul, a măsurat cerul.

Între nadir și-ntre zenit
s-a spart și apusul în răsărit;
așa au prins a inunda anotimpuri
cu dimensiuni din alte timpuri.

În acele inundații au ieșit îngerii la plantații:
poartă în poală o lume goală,
o înmoaie în lumină spre rădăcină
și înainte de marea plantație
îi fac, gură la gură, respirație.

Să nu se mai pună
în colțul de lună
frânturi de cunună.

În floarea-i turtită
colindă-o ispită
aproape grăbită.

Dau colții de grape
noiane de ape
să crape.

Răsar de sub ei
firavi ghiocei
și turme de miei.

Sub gard de-nchisoare
se-așază ninsoare
pe raza se soare.

Se varsă lumina
să ude grădina
trezind rădăcia.

Curg muguri de ploi
‘nainte, ‘napoi,
prin răni de război.

În inimi se coace
o pâine de pace
cu coji de găoace.

Emblema din steaguri
mai flutură cheaguri
cu miere și faguri.

Din miezul de luptă
ogiva lui ruptă
cu răni se înfruptă.

Încep să-nfioare
din cap în picioare
vagi raze de soare.

Din nou se învață
schimbarea la față,
tot omul mustește a viață.

Mai țes cireșii covor de flori
În ramuri scoase la sărbători,
Mustește nou pământul reavăn
Se dau iar păsările-n leagăn.

Spumează cerul păr de nori
În despletiri, spre subsiori,
Iar buza discului de soare
Se decojește de răcoare.

Copaci necopți privesc strident
Mieii ieșiți la-antrenament,
Iar de prin case ies pitici
Să îngrijească de bunici.

Mă țin și eu de urma lor
Până la cuibul de cocor;
Aici mi-am pus fularu-n cui
Și m-am jucat cu puii lui.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »