Din mariajul florilor cu albina
mi s-a născut grădina
și a ieșit la înviere
în corole cu pocale de miere.

Bună dimineața, noapte bună!
Acuma te las că plec la culcare.
Îți iau visele pe care le-ai uitat
Când te-ai dezbrăcat la marginea patului,
Să uzi cu ele însetarea uscatului.

Noapte bună, dimineață!
Te văd neodihnită.
Ritualic, fă-ți dușul de lumină,
Apoi, logodită, te-aștept
Să te fac cea mai bună vecină.

Să vii neapărat însoțită
În păr cu cărarea de soare
Și rochia ta despletită
S-o lași peste trup să-ți coboare.

Pe buza adâncului soarele ia cina
Cu regina gândului și cu lumina.
Înainte de ninsoare, acolo, pe punte,
Adâncul se ridică în picioare,
Să atingă ascuțișul de munte.

Pe buza adâncului încă mai cad pietre
Ca o grindină printre schelete.
Când se topește grindina târzie
Suflă un vânt, din cuvânt, și el ne învie.

Frunzele nu cad,
Ele dansează și fac o ultimă reverență,
Numită absență
Și atingând pământul, sună
A flutur de lună.

Oare, mai ținem minte uitarea?
Că ea a uitat ținerea de minte;
Zorile așteaptă înserarea
Spre-a se culege coapte după o zi fierbinte.

Oare, mai ținem minte viața,
Cea care rămâne și nu cea care trece,
Când nopțile așteaptă dimineața
Să-și spele perdelele cu apa ei rece?

Mai ținem minte oare tăcerea,
Cea care vorbește când sufletul ascultă?
Vestește în oamenii noi învierea,
Apoi, îi îmbracă să-ajungă la nuntă.

Sunt oameni care știu că știu
și cei mai mulți dintre ei tac.
Sunt oameni care știu că nu știu
și tac și ei în timp ce-nvață.

Sunt unii ce nu știu că știu și stau mereu deoparte.
Aceia care nu știu că nu știu
sunt cei mai arțăgoși si cei mai nesățioși
si, din păcate, cei mai mulți.

Propun:
Să-i cântărim pe parlamentari
Atunci când își iau postul în primire
Și pe guvernanți la intrarea în ministere
Și pe toți acei puși în dregătorii
Să împartă la toți și la toate dreptate.

Cu același cântar nemăsluit
Să-i recântărim iarăși după ce și-au dat măsura
Putinței sau ignoranței lor.

Apoi să ne facem socotelile,
Până la ultimul bănuț,
Dacă suntem un neam de risipitori
Sau, cumva ne-am trezit?

Să le cântărim timpul pierdut
Și timpul vândut, și netimpul
Pe care-l plătim cu vârf și-ndesat.

Să le cântărim mintea de nu-i cumva agramată,
Cât au adus și cât au prăduit
Și pe toate să li le trecem în conturi
De debit sau credit.

Să-i răsplătim cu dărnicia noastră, îndoit,
Pe cei ce-au ostenit cu folos
Și-au semănat în osteneală cu Hristos.

Pentru asta însă, să le cântărim inima
Și credința și teama de Dumnezeu,
Nicidecum vorbele împrumutate minciunii,
Nicidecum prefăcătoria și goana după vânt.

Dacă nu vor fi astfel de oameni
Să-i cerem lui Dumnezeu și ni-i va da,
După ce ne-om ruga să ne păzească și pe noi
De oarbă orbire și mândrie
Și mai ales de nepăsare și ignoranță.

Dacă vom face așa putem înapoia cântarele
Spre-a pune-n locul lor valorile,
Pe care să le numim oameni.
Atunci ne vom lăsa ușile neînchise
Să poată intra în voie colindătorii de vise.

Nu devin oameni decât acei ce au fost semănați
Și, încolțiți în humă umană,
Au înmugurit și au trecut prin floare,
Cei care nu s-au scuturat la prima strâmtoare.

Ajung oameni aceia care rămân neclintiți
Pe ramura vieții; au răbdare să crească,
Nu fac umbră degeaba și nu se clatină
Nu fac casă pe fundații de patimă.

Sunt oameni acei ce rodesc
Cu zbor de condor, alți semeni de-ai lor,
Plantând rădăcini de lumini
În inimi numite grădini.

Verdele românesc e tot mai pământiu,
nespălat gălbejit și livid,
prinde paloare de aer pustiu
în firul de iarbă arid.

Ne facem injecții cu sevă de spini
în ierburi cu gust de cucute,
ne bandajează cu otrăvuri, străini,
în rănile vechi, desfăcute.

Scobesc în culorile crude
peneluri cu păr răvășit,
zvântându-ne hainele ude
e semn c-am scăpat de “murit”.

Călcând desculț prin iarba copilăriei
s-a întâmplat ceva ciudat:
simțeam cum cresc din ea,
din cea care
recunoștea forma picioarelor mele,
după mirosul hoinarului
mistuit de dorul întâlnirii cu firul ei firav.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »