După 30 de ani:
am fi putut să fim ceea ce nu suntem,
am fi putut să să umblăm,
ba chiar să alergăm
și să nu ne târâm;

puteam să nu ne înodăm lacrimile
ci să ne curățim cu ele ochii
și inimile de zgură,
am fi putut să divorțăm de patimi și ură

ne puteam lua pământul înstrăinat acasă,
puteam fi mireasă la-ntoarcerea lui;
am fi putut să nu ne vindem munții
și măruntaiele lor,
să nu fi tăiat picioarele pădurilor

puteam să nu ne înstrăinăm copii
și frații și părinții, la alții,
am fi putut să umblăm pe jos,
după Hristos;

dacă noi ne-m născut
și tânjim să fim stăpâni,
în 30 de ani ar fi trebuit să se fi născut
milioane și milioane de români

am fi putut străbate liberi țara,
în lung și în lat,
ne-am fi putut odihni în propriul pat,
și nu înghesuiți și nici vânturați,
ca pleava din semințe,
puteam culege roade
după atâta sudoare și suferințe

dar, după ce-am dormit,
ne-am dus să ne culcăm,
am uitat să visăm, să respirăm libertate,
am uitat să ne rugăm Celui
ce toate le poate-mplini,
am uitat, am uitat a iubi.

Ridică-ne, Doamne, din pat de lăuză,
desparte-ne focul de spuză,
adu dimineața-nvierii în noi,
ne lasă la vatră!
E prea mult război.

O! Haită a lumii:
au venit vremi de vânătoare;
hăitașii vor trage la sorți,
care să fie vânătorii
și care vânatul.

Vântul va bate în gong
și va aduce miros de pradă
și de praf de pușcă;
haită a lumii,
ogarii tăi mușcă.

Ați băgat de seamă
că oricât de multe ar fi stelele,
nu se învecinează decât cu
distanța dintre ele,
cu întrebările
care reazămă scările
și cu privirile
care iscodesc nemuririle?

Dă-mi lacrima ta
și-ți dau lacrima mea;
să facem schimb
pe buză de inimă
și în valea vieții curgătoare!

În cealaltă,
El ne va șterge
orice lacrimă
pentru că inima
va fi să fie a Lui,
iar noi, deja vom fi plâns a iertare,
fiecare cu lacrima celuilalt.

Poezia nu se scrie.
Poezia te scrie pe interior
și atunci când ești plin de ea
dă pe dinafară,
în forma de lacrimă.

Poezia nu se umple cu cuvinte.
Poezia își alege cuvintele
ca la un examen
după care se închide catalogul.

Poezia nu are vremea ei.
Poezia face vremurile să tremure
și ramurile să înverzească
în mijlocul iernilor albe.

Poezia nu e o joacă de copil.
Poezia e însăși copilul
și inima lui pură
care vorbesc și se ascultă
în aceeași clepsidră de timp.

Poezia e singurul spectator
la care vin toți actorii
să îl aplaude.

Poezia nu plânge niciodată.
Poezia șterge lacrimile
spre a face loc celorlalte,
care s-au așezat tremurând la rând.

Poezia nu e poezie fără ea.
La capătul ei rămâne omul,
acea țărână gânditoare
de care Dumnezeu s-a îndurat
numindu-l poet.

Rămână-i lumii lumea,
Acea din miezul ei,
Cu zemuiri de sânge
În staule de miei!

Culeagă-se pe sine
În snopi, la secerat!
E vreme de iertare
Prin Mielul junghiat.

E vreme de iubire
Din cer către pământ
Cât încă locuiește
În oameni Duhul Sfânt.

E timp de rugăciune,
De pace și de har,
În Paștele-nvierii
Urcăm iar la Calvar.

‘Nainte: călăuză,
Un înger grănicer
Ce ne deschide larg
O poarta către cer.

Acolo ne așteaptă
Un înger, ca un sol:
“Veniți de vă uitați,
Mormântul Lui e gol!”

Dacă ar fi să-ți scriem
“La mulți ani”, Românie,
am scrie cu trupuri:
unele, deja topite, deja adormite,
altele încă în picioare, încă
trecute pe numele tău.

Am scrie cu sânge, cu litere mari,
cu soldații anonimi, cu preoți cu prunci și bătrâni,
cu inimile care încă bat,
precum clopotele duminica dimineața.

Am scrie cu vorbe care prind chip,
cu granițe întregi, în limba română,
cu răniți, cu steaguri de luptă
colorate în roșu,
luminate în galben
și fluturate în albastru.

Nu-ți vom scrie cu lacrimi
căci nu mai avem;
au rămas toate la tine
să ne scrii tu, din când în când, cu ele.

Îți vom scrie “La mulți ani!”, Românie,
cu venirile noastre acasă;
deschide-ne poarta inimii tale,
călătorim de atâta vreme pe jos
și vine cu noi și Domnu’ Hristos.

Am adormit în somnul tău, lumină,
doar cât ai închis pleoapele,
să-mi cauți printre vise,
care torceau speranțe
cu ferestre deschise.

Ați locuit în somnul meu, viselor:
când veți pleca, lăsați-mi chiria
pe raftul de veghe;
acolo-mi țin depozitul de amintiri viitoare.

Eu cred că Dumnezeu
ne-a așezat inimile în piept
pentru că, în rugăciune,
cu mâinile împreunate,
inimile să fie legănate.

Și mai cred că inimile bat
în cadență
și atunci când dormim,
să nu rătăcim de Hristos
prin absență.

Dar, inima mea și inima ta,
El, Domnul, le cere și noi le vom da;
ce punem în ele când facem predarea?
o, Doamne! Noi, lutul,
iar Tu pui iertarea.

Încătușată,
dreptatea a fost adusă
în fața judecătorilor nedrepți
și înfierată că umblă dezbrăcată.

I s-a adus drept cap de acuzare
că nici măcar nu are apărare;
și a mai fost condamnată
că nu are nici mamă nici tată
și că drumurile ei, între două puncte,
uneori despart ape,
aleori străpung munte.

Dreptatea,
nici măcar nu s-a apărat,
nici măcar nu s-a îmbrăcat;
întreaga ei splendoare
e goliciunea-i nudă;
cine are urechi de auzit,
să audă!

« Postari mai noi — Postari mai vechi »