Ce păsări de pradă
Dau iama-n ogradă
Stârnind viscoliri de zăpadă.

Cu aripi rebele
Ștreg nori de pe stele
Căzându-i în mori de măsele.

Mai iute ca gândul
Alunecă vântul
Să strecure frunzelor rândul.

Apoi le trântește,
Cu coadă de pește,
În zloata prin care mugește.

Rămâne-n picioare
O rază de soare
Ce nu a ajuns la-nchisoare.

Străpunge-ntuneric,
Oricât de coleric,
Oricât i-ar fi duhul de sferic.

Când crapă-se zorii,
În stoluri, cocorii
Opresc uraganul vâltorii.

Și plouă cu pace
Pe cuie și ace,
Hristos a venit să ne-mpace

Prin sângele Lui
Prelins de sub cui
Să ierte păcatul oricui.

Oricui se trezește
Și se pocăiește,
Oricui a iertat și iubește.

Oare cum arată ploaia când plânge?
Spre a pricepe,
ar trebui să fii mai întâi nor
părăsit de miresele tale
în ziua nunții lor cu cor de petale.

ar trebui să fii streașină
între nor și ogor.
și rădăcină înspre tulpină;
ar trebui să fii transpirația rece
din fulgul ce trece
și abur fierbinte
între prunc și părinte.

Pentru a vedea lacrima din ochii ploilor
ar trebui să fim însăși ploia, însetată,
transpirată după izvoare cu răni la picioare
și, mai ales,
ar trebui să privim către cer mai des.

Când ochii ploilor au început să vadă,
lacrimile lor erau o cascadă.

Într-o discuție perfect simetrică,
între cerc și pătrat,
două figuri geometrice,
cercul a acceptat
să fie locuit de pătrat.

I s-a pus pătratului în vedere
că în acea încăpere a cercului
poate să respire, dar nu are ieșire
din perimetrul rotundului lui.

Toate frumoase și bune, s-ar putea spune,
numai că, de câte ori pătratul se mișca,
pe gazda lui, cercul, o rănea
și, cum nu aveau contract de toleranță
au ajuns în instanță.

Judecător înțelept era unghiul cel drept;
el nu face abuz precum unghiul obtuz
și nici nu-i ispitit
precum cel ascuțit.

Au depus mărturie:
linii curbe, o mie,
linii scurte și drepte
au consemn să aștepte.

Dreptunghiuri și romburi
cârcoteau sub gonguri;
judecata din plan, printre ecuații,
s-a mutat cu sentința în spații.

A ieșit din juguri
și-a trecut de cuburi,
nechircită-n zvonuri
renunță la conuri

Pe poteci aride
stoarce piramide,
dezbracă de pizme
cilindri și prisme.

S-a dat o sentință de grație:
“Cercul are nevoie de respirație;”
mai mult, “are nevoie de atmosferă:
se va muta definitiv într-o sferă.

Victoriile au gustul înfrângerii
când calcă pe demnități,
când se cațără pe cei de jos
spre a se înălța,
când egoismul le împresoară cu zăbrele,
cu mândrie și trufie.

Victoria are gust amar
și e spartă,
când, arogantă,
ia formă de iluzie deșartă.

Ce preț au victoriile
pentru cei ce, dobândindu-le, ajung robiți de ele?

Ce rost au victoriile învinse
și cele ambalate în himere,
când înlăuntrul lor rod carii de cădere?

Victoriile care nu cunosc mila,
au gustul înfrângerii;
nu au putere de a-nghesui oameni , cu sila,
în ungherul constrângerii.

Un vânt și o “vântă”,
pe-o ramură strâmtă,
dansează cu fluturi ce cântă.

În plapumi de nori
fac cuiburi condori
cu pene și paie de zori.

Sub cer înstelat
ies flori la arat
în suflet cu pieptul curat.

Pe buze de rouă
începe și plouă
cu lacrimi crăpate în două.

Stau duhuri la pândă
sub poarta arzândă
ni-i inima vieți flămândă.

Topește-se ceață,
e iar dimineață,
se naște iar viața din viață.

În vacarmul ăstei lumi
de ce oare nu gândim
că suntem trecători,
și că după ce vom muri,
toți vom tăcea la fel?

Ce alun încâlcit
în lăstun neplivit
toarnă vise furate
peste minți ferecate…

Ce alune nebune
pasc în scorburi și dune,
între igluri și iurte
cu măselele scurte.

Ce păduri de aluni
printre oamenii buni;
câți ogari și dulăi
mână turme spre văi.

Pe sub coji de arțar
cresc aluni-pădurar,
să descoasă din spin
mușcături de venin.

La umbrarul de nuc
Vin aluni, singuri cuc,
Din abis și genuni
Și rostesc rugăciuni.

Fără frunze în spate
Par năluci strecurate,
Rup din creanga de nuc
Ram de viață caduc.

Ritualuri de ramuri:
Iese cerul la geamuri
Să rostească ecou
Pentru nașteri din nou.

Nu vă înșelați singuri!
Lacrimile nu locuiesc în ochi.
Ele sălășluiesc în inimă.
Ochii doar se spală și purifică
Pentru că au ajuns a fi vasul
Prin care se varsă sufletele
Unele în altele.

Dcă se-ntâmplă să se rănească vreo stea,
doctorii de stele
aduc brancardieri
din trusa de ajutor cu luceferi.

purtate pe brațe,
stelele se lasă vindecate,
în univers,
pe pat de constelații,
cu picături de vers.

În târgurile ruginite
Se dau tarabe în chirie
Când vânzătorii de chibrite
Pun foc în inimi care-nvie.

Cântare cu ocaua ruptă
Fac legile între cântare,
Pe treapta muntelui, abruptă,
Se sapă drum de căutare.

Balanța zodiei cu stele,
Cu ax de galaxii, reper,
Măsoară pumnul de mărgele
Trecut de vămi cu grănicer.

Cântarelor nevămuite
De vameșii concediați
Din înmulțirile de pite
Veniți, luați, vă săturați!

« Postari mai noi — Postari mai vechi »