Uneori ne împrumutăm aripile
semenilor noștri
și când ajung sus
ne privesc ca pe niște târâtoare.

Atunci știm că nu ne primim
aripile înapoi
și că vor fi abandonate
până când îngeri, cu aripi în spate,
ne vor atinge cu scări de urcare
în cerul numit sărbătoare.

Învecinate între ele, stelele,
la zeci și sute, mii de ani lumină
își pregătesc fiecare velele
hotărâte, către oameni să vină.

Pe oceane vărsate din ceruri,
în smerenie, torc pace furtunile,
prin gări luminate trec trenuri
apoi se vor stinge luminile.

Nădejdea din oameni îmbracă în vise
mirese alese, cu rochii de in;
se-nghesuie pruncii la “vraniți” deschise,
așteaptă nuntașii cu pâine și vin.

Și căderea face parte din mers,
cum ridicarea din cădere face parte din trezire;
a crede înseamnă a nu te îndoi niciodată,
iar îndoiala e ultima otravă care ucide pe la spate.

Și somnul face parte din viață,
dar nu din aceea ce doarme,
iar odihna celui prea odihnit
aduce a lenevie.

Tăcerile au felul lor de-a vorbi;
le vor asculta și înțelege
vorbele acelea care
au felul lor de a tăcea.

Și moartea face parte din viață;
nebunii se fac una cu ea,
înțelepții știu să o lase la urmă,
iar cei în Hristos au învățat să o învingă.

Sunt atâta de apropiate stelele
unele de altele
și atât de dese
încât, atunci când lunecăm,
ne atingem de ele
și ne impregnăm
cu raze de lumini vindecătoare,
iar pe umeri ne rămân
aripi de înger.

Triunghiul scalen nu s-a hotărât
ce vrea sa devină;
i se pare corect să ajungă dreptunghic
și pe el să se rezeme verticala
și orizontala.

A fi ascuțitunghic înseamnă
a fi înțepat,
mereu la atac,aproape un ac
și poate prea-ngust,
a-mpunge prea mult și pare vetust.

Sa-ajungă a fi optuzunghic,
e tare confuz,
și pare abuz
ca toți să te vadă obtuz,
și poate prea mare, prea larg
și, în fine,
el crede că nu ar fi bine.

“Să fiu un triunghi isoscel”,
se naște nădejdea în el
și pare cu sine-mpăcat
că ăsta-i triunghi de-acceptat.

Consiliat de alte forme geometrice,
a făcut măsurători milimetrice;
s-a decis pentru triunghiul regal:
și a ajuns a fi echilateral.

Am unit două lacrimi
şi ele au devenit sărut;
am despărțit o lacrimă de ea însăşi
şi ochiul o căuta plângând.

Am cucerit lacrimile
abia când m-au învins
iar când inundau
le-am aprins.

Cântau lacrimile
pe note triste
acordându-şi pianul
din batiste.

Dansează lacrimile
în cămăşi de noapte,
dansează îmbrațişate de inimi
călcând printre șoapte.

Se-ntorc acasă lacrimi
din colindat:
ogorul ochilor
e-nsămânțat.

Ogorul din inimă
e curățit;
lacrimă pură,
dormi liniștit!

De fapt, atuncea când ne naștem,
ne așezăm la rând spre capătul vieții
și uneori lăsăm în față
pe cei bolnavi, pe cei năpăstuiți,
pe cei strigați pe nume pe neașteptate.

Înaintăm în fiecare zi
către acea poartă de trecere
dintre felul nostru de viețuire
și veșnicia cu porți deschise:
una către lumină,
cealaltă către întuneric.

Cât stai la rând, ți-ai pus în gând
prin care dintre porți spre veșnicii te porți?
Ne așezăm la rând plângând;
mă rog s-ajungem lângă porți, cântând!

Prin poarta vieții luminate
vor trece suflete curate,
iară la cea întunecată
va fi o dreaptă judecată
a celora care suspină
că n-au ajuns a fi lumină.

Lumină cu umbre, tu ce ai de spus?
În care unghere ascunse te-ai pus
Cu hainele tale cârpite, murdare?
De ce nu te-arați pe cărare?

O! Nu e așa că de teamă,
Că nu ești băgată în seamă,
Și umbli-n picioarele goale
Și haina ți-e ruptă la poale?

N-ai vrea să te faci de rușine
Că porți întuneric în tine;
Tânjescu-ți iar pașii să umble
Dar prea te împiedici în umbre.

Aștepți zorii zilei, flămândă,
Cu inima ta tremurândă;
Hristos s-a născut. Tu, omule, ia
Lumină din nașterea Sa!

O rază de soare
Atige-se oare
De omul scăpat de-nchisoare
Ce-și plânge păcate amare?

Un munte semeț
Mai are el preț,
Rămâne-va veșnic măreț
Când n-are poteci de drumeț?

Arcușul viorii
Strecoară fiorii
Când nu vin la fete, feciorii,
Cu saci din tăpșiile morii.

Se bea, se mănâncă
În peșteri de stâncă
Atunci când fântâna adâncă
Izvoare mai caută încă?

Se umflă oceanul
În pene, tot anul,
Cu valuri ce umplu cazanul
Lovind în strâmtori cu ciocanul.

Se pune în lut
Un nou început
Când omul ajunge sub scut
Din duh, prin Hristos renăscut.

Un om a început să-și facă ordine în el;
întâi și-a cercetat inima
și a găsit-o goală;
gândurile îi erau împrăștiate
și prăfuite,
niciunul la locul lui.

Ochii nu priveau nicăieri,
urechile erau aproape surde
și marile alergări, absurde.

Brațele obosite păreau părăsite
și rănite,
respirația se hrănea singură,
prin sita din lingură,
iar forma de viață
trudea în zadar, cu sudoarea pe față.

Un om își făcea ordine în el
și a uitat să-și caute sufletul,
cel dat de Dumnzeu;
omul acela poți fi tu,
omul acela pot fi eu.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »