Prea ne-am ascuns păcatul sub religii
Și-am fost prea mult doar călăuze oarbe,
Ne închinăm pe bani, lângă efigii,
Sub umbra ce-ntunericul o soarbe.

Râvnim la bogăția ruginită,
Tânjim după averi nesăturate
În vreme ce ne cade în ispită
Virginitatea inimii curate.

Ne pleacă inimile în chirie
Și sângele ne este inamic
Ștârnim furtuni pe marea din pustie
Când semănăm semințe de nimic.

Amestecăm în puncte cardinale
Cu fulgerul din lacrimi, încă ud,
Se scutură din cer, în părți egale,
Resturi de nord, pe cusături de sud.

Între iertări e plin de inundații
Cu anotimp din alte galaxii,
Înghite universul respirații;
Pe harta lumii se mai nasc copii.

Ai răni și obezi la picioare,
și cizmele sparte?
Ridică-ți privirea spre zare
și mergi mai departe!

Te-ajung de aproape hăitașii
și câinii de pradă?
Fă semn să-“ngenunche” arcașii
în munți de zăpadă.

Colinzi la ferestre închise
cu storuri de noapte?
Coboară din cer, printre vise,
“lucefere” coapte!

Stăpânii și robii din lume
întreabă de voi?
Le dați prin credință un nume,
să nu umble goi.

Pierzi gânduri rănite în coate
de ghimpii din nori?
Ia aripi de îngeri în spate,
începe să zbori!

Vă cresc în petale de flori
copaci răstigniți?
Trimiteți pădurii de inimi scrisori
și fiți fericiți!

Trebuia să fi rămas în picioare
Când cămătarii te-au scos la vânzare,
Dar ai ales să te apleci a fi punte,
Să coși prăpăstii în coaste de munte.

Nu trebuia să răcești ca o piatră
Când gheața bătea la tine în poartă,
Dar tu ai ales să te dezbraci
Și hainele să le dai la săraci.

Nu trebuia să te ridici de la masă
Și nici să zăvorăști intrarea în casă,
Dar ai ales să culegi firmiturile
Și mireasa să-ți fie pădurile.

Erai în drept să-ți împrăștii mânia
Când hoți și tâlhari furau bogăția,
Dar tu ai ales să n-aduci blestemul
Copiii să n-audă, plângând, recviemul.

Și nu trebuia să te duci la război,
Captivă-n arcan te-au smuls de la noi,
Dar, patria mea, ca tine, și eu,
Ne așezăm în palmele lui Dumnezeu.

Împărțim timpul
la el însuși
și ne dă cu minus.

Adunând timpul
cu el însuși
ne dau anotimpuri
și ani și vieți,
apoi, eternități.

Înmulțind timpul
cu el însuși
rezultă infinitul
cu sâmburi de secunde
și sâmburi
de ani lumină.

Scăzând timpul
din el însuși,
nu mai rămâne nimic…

nimic…

nimic.

Spargem cuvinte cum am sparge lemne,
Facem din ele-apoi un foc de paie;
Străbatem viața și îi punem semne
Pe care le va șterge prima ploaie.

Umblăm pe jos, neîncălțați cu iarbă,
Facem poteci spre capăt de viață,
Deasupra, stelele încep să fiarbă
A semn că-ncep schimbările la față.

Pe eroane din gări
Se-ncropesc adunări
Sub comando străin
Și sub steag peregrin.

Trenuri lungi de mojar,
În vagoane mărfar,
Călători își încarcă
Cu lopată de apă.

Niște monștri de fier
Trag convoiul prin ger
Spintecând a incest
Nopți aduse-n arest.

Vânzătorii de geamuri
Mai pisează în flamuri
Sticla norilor copți
S-o așeze sub roți.

Vânzătorii de steaguri
Înmuiate în cheaguri
Cu miros de cazarmă
Trag semnal de alarmă.

La un capăt de pol
Se oprește în gol,
Ca un ultim venit,
Trenul lung, ruginit.

Pe peronul de gheață
Vânzătorii de ceață
Pun pe ușile-nchise
Epitafe-n afișe.

Rătăcită, absența
Dă să facă prezența,
Însă cine s-audă?
“Prunca” lumii e surdă.

Intersecția gândului
cu sunetul
se numește cuvânt,
cum sărutul dintre noapte
și dimineață
se numește vânt.

Întâlnirea stelelor
cu meteoriții
e ca o arsură de suliță,
cum calea lactee,
când trec adamiții,
e capăt de uliță.

Dinspre viața scurtă
către viața continuă
mișună un vrăjmaș,
numit moarte;
dar trece un Om
cu crucea în spate
și El o îminge în iazul de foc
și de noapte.

Mă uit la tine , patrie,
și văd cum îți curge inima,
la fel ca lacrima mea
care se ia, sângerând, după ea.

Te-aud cum gemi, patrie,
câd ești aproape strivită
călcată sălbatic, cu silă,
de tanc încălțat în șenilă.

Te simt patrie cu inima,
cu durerea în altoi de speranță;
ridică-te, mamă de țară,
în inima ta învie-ne, iară!

Sunt oameni care-şi adună anii
cu un soi de tristeţe,
dar sunt ani care se adună la oameni
cu rod și-i fac fericiţi.

Sunt oameni care se uită înapoi cu păreri de rău,
și oameni care privesc înainte
cu nădejde şi drag de celălalt om.

Sunt oameni care-i fac pe semenii lor mai obosiţi,
dar sunt oameni care,
pe oameni, îi fac fericiți.

Sunt ani care se adună la viață
și sunt ani care, din viață se scad
sunt ani care ne ridică
și ani care “ne cad.”

Binecuvântarea vieții
cu fericire şi speranţe
cu mulțumire, și-n mult și-n puțin,
e darul lui Dumnezeu, divin,
semănat în oameni,
spre a face rod,
de la un capăt la altul al pământului,
după chipul și asemănarea Lui.

Întrebările scurte
au doar seme de întrebare
iar tăcerile
vorbesc între ele cu translatori de tăceri.

Căderile dau vina pe fuștei
că nu ar ajunge
de la stâlpul de urcare
la cel de coborâre.

Albinele scotocesc după miere
în văgăuni de viespi;
când ies la lumină, ca minerii,
miros a ceară de negru de cărbuni.

Viorile s-au dezbrăcat de strune
atunci când arcușul,
golit de ultimele note,
cobora portativul în bernă.

Petalele de trandafiri
și-au sfâșiat rochiile în spini
și sângerează
cu miros de regină de flori.

Dacă se închide cerul,
grăniceri vor sta îngerii-veghetori;
vor da atunci năvală întârziații,
prin vămile de foc, spre focul dintre vămi.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »