Se pregătește toamna de plecare,
Își pune în desagă ploi și frunze,
Și scoate vântul la înviorare
Apoi sărută florile pe buze.

Își dirijează cu busola-n mână
Convoie ordonate de cocori,
La începutul zilei tot amână
Să își trezească somnoroșii zori.

Spre seară, când se spală pe picioare
Și bea un ceai când își aprinde focul,
Tot mai puține zile-n calendare
Adorm ‘nainte de-a se-nchide jocul.

Am călcat peste margini de lume, s-au rupt,
doar o crustă de viață aveau dedesupt;
împrejur încolțesc doar vulcani eruptivi
lângă gloate de oameni prea creduli și naivi.

Am călcat peste margini mărginite de văi
și păzite de haite de sălbatici dulăi;
stânci crăpate și sparte de cutremure-adânci
tencuiesc relief printre puii de stânci.

Am călcat peste marginea umbrelor morții
unde paznici corupți se înhaită cu hoții,
șir de oameni-țărână urmăriți de angoase
umple valea de umbre cu uscare de oase.

Am călcat după urme ce călcat-au pe apă
și duceau către stânca unde oameni se-adapă,
și-n cărarea de urme-ncrustată pe jos
să ajung negreșit la Mesia, Hristos.

Atunci când tinerii vor fi bătrâni,
bătrânii nu vor mai fi,
iar cei care încă nu sunt vor fi tineri,
atunci va veni vremea de a fi
în afara timpului,
toți împreună, și mai ales,
toți împreună cu Dumnezeu.

Țăranul meu român,
până și sudoarea îți zâmbește
și bătăturile mâinilor tale
mângâie sapele despletite în cozi,
după ce au pieptănat pământul
între brazdă și acoperiș de ploaie.

Țăranul meu, ți-au plecat lacrimile
în străinătăți în căutarea copiilor aproape pierduți,
se vor întoarce la vremuri de coasă
și de seceriș, dar fără ei;
mai rămân depărtați doar o vreme,
doar restul vieții lor.

Alergăm, alergăm, alergăm,
am uitat să cântăm, să dansăm,
să iubim, să dormim, să gândim,
am uitat, am uitat să trăim.

Alergăm prin condens, spre nonsens,
gâfâind, ne-mbrâncim, ne strivim;
cât adaus am pus în talant?
pe pământ avem card de flotant.

Pentru atunci când nu vom mai fi
alte generații vor trăi
stăpânind tot ce am lăsat după noi
dacă nu cumva nesăbuite războaie
vor pune stăpânire peste minți greoaie
și-atunci ce ar mai putea să fie-n prăpăd?
Doamne, Tu vezi, că eu nu mai văd.

S-a șubrezit cărarea neumblată
ce își avea izvorul în lumină;
o podesc îngerii slujitori cu arcuiri de curcubeu
ca nu cumva alți îngeri, dezertori,
să împrăștie stelele ca pe niște meteoriți
ce se ard pe ei înșiși.

Viața aleargă atât de repede
că nu mai avem timp s-o prindem din urmă;
și dacă o ajungem suntem prea obosiți
s-o însoțim; suntem deja bătrâni,
căutăm un loc de odihnă
iar viața merge mai departe.

Dar Dumnezeu ne-a învățat să ne naștem din nou,
atunci viața ne va urma pentru că
vom călca pe urmele lui Hristos
căci El însuși este Viața veșnică
și noi vom fi nemuritori.

Viața aleargă atât de repede
că nu mai avem timp s-o prindem din urmă;
și dacă o ajungem suntem prea obosiți
s-o însoțim; suntem deja bătrâni,
căutăm un loc de odihnă
iar viața merge mai departe.

Dar Dumnezeu ne-a învățat să ne naștem din nou,
atunci viața ne va urma pentru că
vom călca pe urmele lui Hristos
căci El însuși este Viața veșnică
și noi vom fi nemuritori.

Dacă ar erupe vulcanii cerului
ar arunca pietre fierbinți în galaxii,
căile lactee s-ar umple cu foc
și stelele polare și-ar pierde polaritatea.

Dar încă mocnesc vulcanii stâncoși
în vreme ce în vremuri se cațără în cratere,
transpirații de lavă îi trec pe fricoși,
se feliază cerul de-a lungul în gatere.

Aici, pe pământ, vulcanii se-ncalță
căci ierni le pătrund prin cratere-n oase;
prin limbă de clopot rugăciuni se înalță…
Adam, ca și Eva, dau haine de frunze să-și coase.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »