Dacă aș putea
aș lua
suferința ta
și-aș duce-o eu
oricât ar fi de greu.

Am învățat așa
de la Hristos
când mă despovăra
de crucea mea
și omul care am fost.

Aș vrea să-mpart din pâinea mea
cu cel flămând
și-aș vrea să plâng cu cel ce plânge
ca și Isus, în Ghetsimani,
unde vărsa lacrimi de sânge.

Și celui însetat să-i dau
paharul meu cu apă rece,
căci, Doamne, nu e apa mea
ci e izvor din stânca Ta
ce-l mai adapă în pustiu
pe omul viu.

Știu, nu e mult
să îl încalț pe cel desculț
și să-l hrănesc pe-nfometat,
să-mpart cu cel trudit și obosit
și patul și puținul meu
căci asta mă învață Dumnezeu.

Și, mai ales,
aș vrea să pot iubi mai mult,
mai des,
căci încă pe când eram eu un păcătos
Isus Hristos
a stat la ușa mea și a bătut…

Eu am deschis,
El a intrat și a cinat
cu mine păcătosul necurat
și nu am meritat;
apoi m-a curățat de lepra de păcat
și m-a iertat.

Singur nu pot,
dar pot cu El
să fac la fel;
și toți putem întâi iubi,
putem cu orbul împărți
vederea care e lumină
căci o avem de când Hristos
a stat cu noi, cu toți la cină.

Veșnicia se împarte în două:
una, cea în care nu am fost
și cealaltă, cea în care
vom fi pentru totdeauna.

Unde eram când încă nu eram?
în planul lui Dumnezeu de a fi;
unde vom fi când nu va fi să fim?
acolo, lângă Cel ce n-a-ncetat să fie.

El ne va trece prin viață pustie,
ne va zidi pe stâncă, ne va altoi
în butucul care dă viață și eternitate
din clipa în care ne despărțim de moarte.

De aceea să ne rugăm cu credință:
El este Cel ce este; noi vom fi
copiii lui într-o zi
și apoi, veșnicia va curge prin noi din cuvânt
căci ne-am născut din nou, din apă și Duhul Lui Sfânt.

Îmi pun ceasul să sune dis de dimineață
ca nu cumva să mă lepăd de Hristos
înainte de cântatul cocoșului,
apoi să plâng cu amar.

Acei ce la școlile lumii învață
Fac chipuri cioplite din viață,
Acei ce-s conduși de pofte-ispite,
Din viață-și fac chipuri cioplite.

La capăt de drumuri când hăuri se cască
E semn că viața e numai o mască;
Ajunge-va omul să treacă de punți
Atunci când mândria-i coboară din munți.

Urechile surde se rup de cercei,
E prea plină lumea de idoli și zei
Iar ochii sunt orbi sub solzii uscați
Uitând că Hristos făcutu-ne-a frați.

E vreme-a sfărma vițelul de aur,
Păstorul cel bun așteaptă la staul;
Acei ce-L cunosc Îi calcă pe urme,
Spre staulul sfânt curg râuri de turme.

Pot fi cioplite în inimi de pietre
statui ce învață să ierte,
pot fi cioplite în coaste de lemne
și chipuri și porți și imnuri solemne.

Și inimile ajung să fie cioplite
iar visele lor ajung șlefuite
să ducă în lume epistole
vibrând între diastole și sistole.

În vise nu se cioplește cu dalta,
privirile se ciolplesc una pe alta,
în gânduri se descalță cioplitorii
iar cerul modelează în tunete norii.

În arii cioplesc urme de roți carele,
se întăbulează pe țărani obosiți hotarele,
furându-i pământului glis
se cioplește în statui sărăcia.

Vârtejuri de vânt cioplesc în furtuni,
Dumnezeu a cioplit în oamenii buni;
miresmele coapte cioplesc în gutui…
în iarnă va ninge cu fulgi de statui.

Ai voie să plângi de drag de Dumnezeu,
acolo în Ghetsimani, lângă Hristos;
ai voie să mergi pe jos, de la Gabata, la Dealul Câpățânii.

Ai voie să te naști din nou, din apă și duh
apoi să ai parte de veșnicie;
ai voie să iubești ceea ce iubește Dumnezeu
și ai dreptul să fii dușmanul dușmanului Lui.

Ai voie să te rogi cum înveți a respira,
ai voie să nu mori dacă nu te aliezi cu muritorii;
ai voie să fii frate cu Fiul lui Dumnezeu
și să ajungi mireasă la nunta din cer.

Migrăm între mâine și ieri
Încărcați-descărcați de poveri,
Anulând anulări, anulăm
Vise-n care-ndrăznim să visăm.

Între steaua polară și nord
Serafimii lucrează la pod,
Nu cumva ca lacteele căi
Să alunece iarăși în văi.

Între estul și vestul sălbatic
Se așteaptă iar anul sabatic
Și atunci prorociile cer
Să se facă tăcere în cer.

Și atunci și tăcerea tăcea-va
Căci de sus ne vorbește doar Ava,
Cel ce zis-a: “Să fie lumină!”
Se așează cu Adamii la cină.

Tot mai grăbiți, nu băgăm de seamă
la zilele rezemate pe clopote
în turle de biserici;
uităm că ne-am uitat capturați
de prizonierii din noi,
iar zilei independenței- captivă și ea-
i-au căzut bretelele
și nicăieri nu își mai găsește drapelele.

Apusurile dau semne de înserare
și n-am aprins din soare lumânare
să trecem puntea dintre azi și mâine,
iar în desagă cărăm pietre de moară…
poate-n vâltori, morarii se-apucă
să fabrice mori.

Pășim urmați de calendar
din mal uscat în mal de val;
prea târziul sosește prea devreme,
încă n-am învățat umblarea pe ape
și de la înmulțirea de pâini am flămânzit
căci ne-am împărțit inima nomadă
între credință și tăgadă.

Voi, cei care n-ați coborât încă
în adâncimile voastre
nu știți că acolo clocotesc oceanele
și erup vulcanii despletiți în fiori.

Munții care încă n-au crescut
visează la mirese de zăpadă
și atunci inima oceanelor se topește.

Acolo-n adâncime, când se scufundă cerul,
lumina dansează cu stele dezbrăcate
și după înserări nu se mai face noapte.

În fiecare zi, bărbaților,
primiți-vă soțiile
ca invitatul de onoare în viața voastră;
numai ele pot inunda cu iubire
albiile care vă însetează
și existența voastră
va fi binecuvântată cu veșnicie.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »